Exclusiv „E dureros că cei care au luptat cu adevărat și care au meritat altă viață nu s-au bucurat de asta”

Ziua de 27 august 1991, când a fost decisă Independența R. Moldova de imperiul sovietic, avu începutul mult mai devreme, atunci când basarabenii încercau să vorbească deschis despre originea și esența lor românească. Dimineața zilei de 27 august 1991 începea prin 1988-89, când grupuri de tineri basarabeni, studenți, intelectuali sau muncitori se reuneau în jurul Tricolorului românesc, recitând versurile clasicilor români și intonând melodii patriotice românești. Erau niște mici insule ale românismului, țintite cu multă atenție de către structurile kgb-iste de la Chișinău. Evenimentele desfășurate în ziua de 12 martie 1989 sunt considerate de istorici ca fiind cele care au anticipat desprinderea Moldovei sovietice de imperiul răului.

Revenirea lui Fioghin

Cine este Fioghin Calistru? S-a născut la 7 iunie1962 în satul Moşeni, raionul Rîşcani. A studiat la Liceul de arte plastice din Chișinău, după care în anul 1986 a absolvit Academia de arte din Tallinn, Estonia. După finalizarea studiilor a revenit la Chișinău, unde a participat la mitingurile Mișcării de Eliberare Națională, în 1989 fiind arestat de structurile kgb-iste pentru arborarea Tricolorului românesc în cadrul acelor evenimente.
După 1991, se stabilește în România, după care – în Germania, unde a reușit să desfășoare mai multe expoziții personale.

În 2002 revine în România, unde a avut vernisaje la Sfântu Gheorghe, la Galeria de Artă din Pitești, la Alba Iulia și în alte județe. Și-a expus lucrările și în cadrul unor evenimente de artă la Palatul Parlamentului și la Muzeul municipiului București. Lucrările lui Fioghin Calistru sunt expuse astăzi în peste 30 de locaţii din lumea întreagă.

Ce a fost la 12 martie 1989? Grupuri de tineri, printre care Fioghin Calistru, Grigore Vârtosu, Ion Smoleanchin, Victor Zugravu, Iurie Țurcanu, Mihai Moroșanu și alții, au reușit să convoace mii de oameni care, la fel ca și ei, vorbeau și gândeau românește. În centrul Chișinăului s-au scandat lozinci curajoase care chemau la Libertate și Unire, s-a cântat și s-a vorbit românește. Tricolorul românesc, arborat pentru prima dată în cadrul unui eveniment public la Chișinău, a devenit momentul culminant al protestului, moment care nu se putea consuma neobservat de securitatea sovietică. În zilele ce au urmat acelei manifestări, vreo zece tineri care făceau parte din grupul organizatorilor au fost reținuți, fiind închiși în celulele kgb-iste. Detenția acestora a continuat timp de 100 de zile, fiind eliberați doar sub presiunea străzii, care protesta încontinuu. În semn de solidaritate cu cei închiși, grupuri de susținători declaraseră, pe un termen nedeterminat, greva foamei, chiar în preajma monumentului lui Ștefan cel Mare. După eliberarea celor deținuți, au urmat alte proteste, soldate cu alte dosare, cu alte arestări. 

Cum și-au trăit viața cei arestați la 12 martie 1989 pentru arborarea Tricolorului românesc? Diferit. Cert este însă că niciunul dintre aceștia nu a ajuns să se bucure cu adevărat de ceea pentru ce luptaseră. Majoritatea celor ce făceau parte din grupul  organizatorilor nu mai sunt astăzi în viață. Alții, descurajați și bolnavi, își trăiesc viața fără a fi întrebați de nevoile pe care le au de către statul pentru libertatea căruia au luptat. „Atunci când nu ne mai caută nimeni, așteptăm chemarea lui Dumnezeu…” – se mângâie aceștia în tăcere. Pictorul Fioghin Calistru, care la 12 martie 1989, având la el Tricolorul, l-a arborat în cadrul acelui miting, recitând din versurile sale preferate – „La arme” de Mihai Eminescu, e rezervat când este întrebat despre acele timpuri.   

Recent, după 36 de ani de la evenimentele din 1989, am reușit să discutăm cu Fioghin Calistru într-o zi de duminică, pe când arșița sufoca Chișinăul, iar o ploaie rece, care pornise în acea dimineață la Ravensburg, Germania, îl ajuta pe interlocutorul nostru, proaspăt externat din spital, să-și revină dintr-o stare grea de sănătate. „Aici medicii l-au readus la viață, l-au reînviat”, spune Anastasia, sora lui Fioghin Calistru, cea care îi poartă de grijă în ultimii ani. Îi spun lui Fioghin că aș vrea să discutăm despre anul 1989, despre rostul acelei lupte și despre pictură.
După o pauză, trăgând cu poftă dintr-o țigară, protejat de ploaie de o umbrelă încăpătoare, întreabă: „Dar știi că sunt orb, că nu mai văd lumina zilei, că nu văd nimic decât amintiri?”  Știam.       

Tricolorul arborat în 1989 a fost furat de cineva

— Când a intrat Tricolorul în viața Dvs.?

— Toată viața, de pe când eram copil și era perioada sovietică, am umblat cu Tricolorul la piept. De la părinți aveam deprinderea. Prin 1970, pictam poarta casei noastre de la țară în culorile Tricolorului. Țin minte, în anii copilăriei mele, părinții citeau multă presă românească, aveam acasă saci întregi de ziare și reviste. Acum, tata are peste 90 de ani, dar nu încetează să citească. Și Ziarul de Gardă nu lipsește în casa noastră de la Moșeni. Îl citește din scoarță în scoarță. 
— Tricolorul arborat în 1989 în centrul Chișinăului l-ați mai păstrat?

— Nu… L-a furat cineva. De fapt, am avut multe Tricoloruri. Erau peste tot: și acasă, și în atelier, și atârnat la hainele mele. Tricolorul era nelipsit întotdeauna.
— Ce vă mai amintiți despre evenimentele din 1989?

— Ce să-mi amintesc? Mai are vreun rost? Totul a fost deșertăciune. Mulți dintre cei de atunci nu mai sunt în viață, iar cei care mai sunt – suferă în singurătate, fiind bătrâni și bolnavi.
— De ce deșertăciune? Cine e vinovat?

— Când stai să analizezi câte au fost, descoperi că a fost implicată în acea luptă multă lume măruntă, fățarnică. Mă gândesc că nu doar politica, dar și biserica e de vină de multe rele care s-au întâmplat și se mai întâmplă.
— În ultimii ani ați fost în Germania, dar ați locuit anterior și în Țările Baltice. Cum era viața acolo? 

Nu pot să spun că în Germania sau prin alte țări o fi mai bine decât în Moldova, pentru că mereu îmi este dor de casă. Țările Baltice fac parte din civilizația europeană. Sunt popoare elevate, culte. Acolo, pe timpuri, pentru fiecare literă au murit câte 100 de oameni… Am reușit să-mi fac studiile în Estonia, la o prestigioasă Academie de Arte. Acolo am studiat nu doar pictura, dar și cum să-ți păstrezi demnitatea de om. Am avut ce învăța de la ei.

Istoricii spun că evenimentele din 12 martie 1989 le-au pregătit pe cele din 27 august 1991, când a fost declarată Independența R. Moldova și din 31 august 1989, când Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti avea să proclame limba moldovenească ca limbă de stat şi să decreteze revenirea la alfabetul latin.

Pur și simplu, nu am putut trăi printre străini

— Cum s-a întâmplat că ați revenit în R. Moldova?

— Pur și simplu, nu am putut trăi printre străini. Despre acei ani îmi amintesc întâi de toate picturile, multe picturi, chiar dacă nu le mai pot vedea cu ochii.
— Potrivit surorii Dvs., Dar Herr Spanagel, un mare intelectual german, a fost alături de Dvs. în primii ani de ședere în Germania. Ce ne puteți spune despre acea relație dintre un pictor român și un amator de artă german?

— Ne-am cunoscut întâmplător, îndrăgise lucrările mele și m-a ajutat foarte mult. Datorită lui, aveam atelier unde lucram, puteam participa la expoziții. 

— Am văzut, în diferite surse, picturi foarte diferite semnate de Dvs. – de la icoane la nuduri, natură statică sau peisaje. Cum ați reușit să pictați în genuri atât de diferite?

— Ce să zic? Da, am pictat. Am pictat de mic copil, am pictat mult. Părinții au păstrat primele mele picturi și le mulțumesc pentru asta. Astăzi, multe pânze se păstrează prin diferite colecții private, că statul nu a prea cumpărat picturile mele.
— Ați vinde dacă statul ar vrea să cumpere?

— Care stat? Statul Moldova nu are treabă cu pictura, cu arta, cu păstrarea patrimoniului. A murit Goma, dar cel puțin un bust nu este la Chișinău. Oricine ajunge la putere se gândește doar cum ar fi să se îmbogățească el personal cât mai repede. Și asta se întâmplă de la o electorală la alta.
— După evenimentele din 1989 v-ați fi putut face o carieră politică. De ce ați preferat să rămâneți departe de politică?

— Doamne ferește! Viața nu ne este dată pentru carieră, pentru politică. Mie, singurul lucru care mi-a plăcut să-l fac în viață a fost pictura. Am simțit asta întotdeauna. De ce m-aș fi convertit în politician?

Satul de baștină – un univers, un cuib de unde puii își iau zborul 

— Ce înseamnă satul de baștină pentru dvs.?

— E cuibul meu, e cuibul nostru, cuibul de unde își iau zborul puii. Era un univers. Acum au rămas foarte puțini oameni de treabă. Mulți proști și comuniști. De la noi din sat au fost mulți oameni cu demnitate, eroi ai României Mari, care au fost împușcați de ruși, dar memoria lor nu o mai păstrează nimeni, că satul e preocupat de altceva. 

— Un univers, un cuib de unde puii își iau zborul… De aici se trage imaginea cucului  atât de prezentă în picturile dvs.? De ce purtați cucul de la o pictură la alta, de la o expoziție la alta?

Pentru că uneori aveam impresia că această pasăre mă reprezintă, că ea îmi exprimă singurătatea, refugiul, dorul de casă. Și apoi, de câte ori ajungeam pe la Moșeni, când pictam caii și turmele de oi de pe câmpurile satului, cucul parcă mă urmărea, era aproape deseori.  
— Povestiți-ne despre ziua de 16 martie 1989 când ați fost arestat. De unde totuși  luase kgb-ul informații că ați fi căpetenia unui grup de 2000 de „teroriști români”  care acționau pentru a răsturna puterea sovietică?

— Da, era un scenariu frumos. Aveam 25 de ani atunci. Cineva se trudise să adune mai multe informații, eu fiind urmărit de securitate de mai mult timp. Cred că prin arhivele securității se păstrează mai multe informații de care eu nu am cum să știu.
— Cum au fost cele 100 de zile de detenție în celulele kgb-iste?

– Au fost pe potriva acelor timpuri. Eu știam că e datoria mea să nu-mi trădez idealurile, nimic mai mult. Nu aveam de unde să știu cum am fost eliberați, dar, ieșind de acolo, am înțeles că ne-a salvat presiunea străzii. Atunci, în 1989, oamenii simpli nu ne-au lăsat să murim în acele beciuri.

— Mulți au profitat de sacrificiul celor dedicați luptei de eliberare națională… Și-au făcut carieră, după care averi. Au avut mare grijă de viețile lor și de viețile copiilor lor…

— Da, e dureros că cei care au luptat cu adevărat și care au meritat altă viață nu s-au bucurat de asta, dar nu mă interesează cine și cum a profitat. Asta e altă temă de discuție. Bine că nu ne-au omorât. Noi am luptat fiecare cum a putut. A fost un protest personal. Doar oameni cu demnitate se implicau în luptă. Moldova era plină de securiști, trădători, de fapt, și acum sunt destui.

Acum, moldovenii așteaptă să revină comuniștii

— Dacă ar fi să redați politica în culori, ce nuanțe ați alege?

— Cele mai scârnave, și vă spun de ce. Acum, moldovenii așteaptă să revină comuniștii, alții îl așteaptă pe Putin – și problema asta nu e doar în R. Moldova, dar și în România. Și acolo unii cred că ar veni Putin să-i elibereze pe români.

— Aveți vreun model în viață?

— Era Eugen Cioclea, un mare poet patriot.
— În ce anotimp vă simțiți cel mai bine?

— Toamna. Toamna cu mirosurile sale, ca să nu mai vorbesc despre culori.

— Ați visat la o expoziție personală de pictură la Chișinău?

— Îmi pare rău să spun, dar nimeni nu are nevoie de expoziții azi, doar dacă le dai de mâncare și niște vin de băut…
— Aveți șapte copii. Ce ar trebui să-i învețe părinții pe copiii lor ca aceștia să nu greșească în viață?

— Da, am șapte copii minunați. Cinci sunt în Canada, unul în Estonia, iar o fiică în România. Ne vedem rar.
— Ce înseamnă pentru dvs. sora Anastasia?

— Acum e totul pentru mine: mâinile, picioarele, ochii mei. Nu știu ce m-aș face fără ea…
— Ați fi putut fi în locul ei dacă situația ar fi fost inversă?

— Doamne ferește. Poate aș fi încercat, dar nu aș fi reușit ca și ea.
— O pictură cu ea cum ar arăta?

— Ar semăna cu bunica noastră.
— Cum este o zi din viața dvs.?

— Zilele sunt toate diferite. Îmi doresc ca zilele să-mi facă viața adevărată. În Moldova, viața oamenilor e plină de mofturi. Totul pare un moft. Și nunțile, și cumetriile sunt un fel de mofturi. Nemții nu fac nunți ca moldovenii. De vreo 30 de ani sunt aici și constat că e foarte greu să compari civilizația de aici cu ceea ce e azi în R. Moldova.

— Mulțumim.