OAMENI Maria Guțu, fotografă documentară: „Artistul nu cred că trebuie să fie sărac”

Maria Guțu este o tânără din orașul Glodeni care face fotografie documentară. De aproape șase ani, călătorește prin R. Moldova, interacționează și fotografiază oameni de prin sate. În 2024 a primit unul dintre cele mai prestigioase premii din lume în domeniul fotografiei documentare pentru proiectul „Homeland” (Acasă – traducere din l. engleză, n.r.). 

Pasiunea Mariei pentru fotografie vine din copilărie, când îi plăcea să observe lumea din jurul ei. Prima amintire din viața sa, o călătorie de urgență din Glodeni spre Chișinău, o vede în detalii – admira pe geamul mașinii priveliștea: păsările, copacii, peisajele. Însă prima dată a ținut un aparat de fotografiat în mână abia la Academia de Arte, unde a ajuns să studieze imagine de film.

Maria crede că în R. Moldova e greu să lucrezi în domeniul creativ, pentru că nu există o piață legată de industria artei și „nu sunt multe posibilități de dezvoltare pentru ceea ce fac (fotografie documentară, n.r.) anume în R. Moldova.” A primit mai multă apreciere peste hotarele țării, de acolo venind propunerile de expoziții sau de finanțare. Pentru a dezvolta scena culturală locală, ea susține că ar fi binevenite granturile, fondurile alocate artiștilor și freelancerilor, evitarea instituționalizării și încurajarea libertății.

„Moldova e foarte bogată în subiecte care trebuie documentate, care ridică anumite probleme”, este sigură Maria, care nu este de acord cu stereotipul că artistul trebuie să fie sărac pentru a crea. „Artistul nu cred că trebuie să fie sărac.”

Proiectul „Homeland”, documentând viața din satele Moldovei

Dorința de a cutreiera R. Moldova și de a face fotografie documentară a venit în 2019, după ce a obținut un grant de la Centrul de Film Documentar (CDFD) din România. Inspirația a venit de la conceptul unui road trip (călătorie, n.r.), după ce a lecturat cartea „Pe drum” de scriitorul american Jack Kerouac, dar și după ce a vizionat filmul german „Alice in the city” (1974), în care  un reporter abandonează lucrul într-o redacție și pornește la drum cu un aparat de fotografiat, interacționând cu tot felul de oameni. Așa a apărut proiectul „Homeland”.

A ales să fotografieze în alb și negru datorită aspectului estetic, inspirația fiind filmele anilor ‘20 ai secolului trecut, dar și datorită senzației de atemporalitate: „Să nu-ți dai seama când este făcută (fotografia, n.r.). Adică foarte mulți oameni îmi spuneau că poate să fie în secolul ăsta, dar poate să fie în secolul trecut. Dar la noi, la țară, e așa o situație că noi chiar suntem în secolul trecut.”

Scopul proiectului e să evidențieze relația oamenilor cu mediul în care trăiesc. Astfel, fotografiile Mariei reprezintă portretele fără filtre ale oamenilor ce pozează în satele sau casele lor, dar și în natură: pe câmpii, lacuri, conducând mașini sau biciclete. 

Premiul „Leica”: „pentru fotografiile sale poetice şi vizuale”

Premiul „Leica Oskar Barnack” este unul dintre cele mai prestigioase în domeniul fotografiei documentare, denumit în cinstea inventatorului camerei pe film de 35 mm. În 2024, Maria a primit această distincție la categoria „Newcomer” (nou-venit, n.r.) „pentru fotografiile sale poetice şi vizuale, care pun sub semnul întrebării semnificaţia rădăcinilor şi a căminului, în urma migraţiei economice a propriei familii, împreună cu mari părţi din populaţia Moldovei.”

Pe lângă faptul că e singura din spațiul românesc care a primit acest premiu, ea se află în lista cu cele mai mari nume ale fotografiei: „M-am simțit foarte onorată, pentru că e un premiu pe care îl știam de vreo 6 ani, știam fotografii care au câștigat, de exemplu, Sebastião Salgado, el a câștigat de două ori acest premiu; Larry Towell, fotograf de la Magnum. Erau pe perete toți câștigătorii și acolo este și poza mea pe lângă ale lor.” Fruntașii primesc un premiu bănesc și o cameră digitală „Leica”, gravată cu numele câștigătorului. Tot Leica i-a oferit Mariei ocazia să-și expună fotografiile din cadrul proiectului „Homeland” în Germania, Franța, SUA, Taiwan sau India. 

Expozițiile i-au adus și aprecieri de la vizitatori. În Germania, oamenii i-au spus că au fost sensibilizați de aceste fotografii. Și moldovenii plecați care ajung la expozițiile Mariei îi mulțumesc pentru această experiență imersivă în nostalgie față de copilăria și viața la sat.

Călătorind prin Moldova: „un fel de întoarcere în copilărie”

Pentru Maria, călătoriile sunt „un fel de întoarcere în copilărie”, fiind ghidată de curiozitatea  de a descoperi. Ea se vede în oamenii pe care îi fotografiază, empatizează cu problemele lor, dar povestește că „scopul meu e să documentez, eu înțeleg că nu am posibilitatea să ajut. Pentru că pot să fac un fel de terapie, pentru că ascult oamenii, petrec foarte mult timp cu ei și majoritatea oamenilor au nevoie doar să fie ascultați.”

Maria zice că face parte din mediul pe care îl documentează și nu încearcă să romantizeze sărăcia din R. Moldova. A observat că oamenii trăiesc simplu, iar pentru o viață mai bună, fie muncesc mult la pământ, fie pleacă peste hotare. Realitatea din sat i se asociază cu o frază din romanul „Kinderland” de Liliana Corobca: „Fiecare sat din Moldova e un sat al copiilor, întreaga țară… Mai ales dacă socotim și bătrânii, căzuți și ei în mintea copiilor.” 

„Taxi Cultural”: descentralizarea vieții culturale în R. Moldova

„Taxi Cultural” este un proiect ce își propune descentralizarea vieții culturale în R. Moldova prin realizarea evenimentelor în afara Chișinăului. Acesta este o oportunitate pentru artiști de a pleca prin sate și de a crea ceva implicând localnicii. Pentru Maria, mai e o ocazie să împărtășească abilitățile și cunoștințele sale, mai ales cu tinerii și copiii: „Eu cred că e foarte important ca tinerii să aibă acces la artă și să fie gratuit”, completând cu faptul că există tineri talentați peste tot, însă nu au posibilitățile de dezvoltare ale celor din capitală.

Recent, Maria a câștigat un proiect în cadrul „Taxi Cultural”, numit „Prin ochii copilăriei”, datorită căruia îndeamnă copiii din satul Sofia, Drochia, să facă fotografii. Curiozitatea copiilor pentru fotografie, de fiecare dată când pleca în rezidențe artistice sau proiecte, a îndemnat-o să inițieze o astfel de activitate. După developarea filmelor, urmează să le printeze și să le coloreze împreună cu micii fotografi, pentru ca „să le dăm o viață”.

„Cred că nu poți să renunți la ceea ce simți”

Deși e o fire autocritică, argumentând că nimic nu-i place, Maria lucrează mult, investește timp și resurse în ceea ce face. Trăiește din rezidențe artistice – locuri de inspirație, documentare și creare pentru artiști – și proiecte, deși a glumit că s-ar angaja la o fabrică de dulciuri doar pentru experiență.

Deseori se prinde la gândul de a abandona fotografia pentru că nu e „rentabil”, dar nici comercială nu vrea să devină. Se liniștește cu gândul că „nu poți să renunți la ceea ce simți”. Călătoriile, natura, oamenii, tradițiile fac parte din ea, aducându-i o satisfacție aparte. Maria nu-și propune să devină mai bună sau mai de succes, să aibă expoziții ori să câștige premii.  Ea consideră că scopul final e „cât mai sincer să fii singur cu tine – asta contează în ceea ce faci.”