ZdG în ochii tăi: „Îmbătrânim pe zi ce trece noi, cititorii, dar Ziarul de Gardă – nicidecum”
Primele istorii cu și despre ZdG ale cititorilor au început să vină pe adresa redacției. Vasile Morozan, locuitor al satului Miclești, raionul Criuleni, ne scrie despre ce înseamnă redacția ZdG pentru el și cum experiențele personale cu ZdG l-au făcut să îndrăgească ziarul „și mai mult, pe zi ce trece”.
„Se pare că ați observat că, în familia mea, nu sunt eu unicul care citește cu drag Ziarul de Gardă. Îl așteptăm cu nerăbdare, de joi până joi, și, după ce-l citim, ne adunăm numaidecât să discutăm temele și articolele pe care le considerăm mai interesante. Noi credem că echipa de jurnaliști care activează – și care a activat pe tot parcursul acestor ani – a făcut un lucru mare, foarte mare, pentru întreaga societate a republicii noastre.
Ce-i drept, sunt încă multe de rezolvat pentru a ne simți cu adevărat o țară liberă și suverană, cu drepturi majore de a trăi în pace. Știm că nu este ușor să lupți cu răufăcătorii care au pus și mai pun bețe-n roate, nu doar nouă, cititorilor, ci cu atât mai mult vouă, celor de la Ziarul de Gardă.
Pentru noi, una dintre cele mai acute probleme – și nu doar pentru noi, ci și pentru mulți locuitori ai satelor – a fost, încă de anul trecut, aprovizionarea cu lemne de foc în perioada rece a anului. Am fost nevoiți să apelăm la ZdG pentru a ne ajuta în rezolvarea acestei probleme. Suntem recunoscători din tot sufletul pentru intervenția colegilor dumneavoastră, care au venit la fața locului și au văzut cu ochii lor cum stăteau lucrurile. Desigur, după intervenția ZdG, situația a revenit la normal.
Dacă e să vorbim despre anumite articole care ne-au impresionat pe parcursul celor 21 de ani, este greu să le amintim pe toate – ele au fost multe, dar cele mai vii în memoria noastră rămân cele recente.
Pe mine, personal, m-a impresionat foarte mult articolul lui Andrei Olaru – „Siberia din oase”. Dacă vă amintiți, am scris o scrisoare redacției în care rugam ca această temă să nu fie dată uitării. În prezent, citesc cartea Larisei Turea – Cartea foametei, din care am reținut următoarele: „Greu de cuprins în câteva cuvinte atrocitatea zguduitoare a paginilor narative în care supraviețuitorii amintesc împrejurările de după război.” Cele scrise de autoare m-au determinat să vă îndemn să răsfoiți arhiva și să readuceți în atenția cititorilor această temă. Timpul trece, generație după generație se duce, și trecutul cel groaznic, prin care au trecut mii și mii de oameni, nu trebuie uitat.
În familia noastră, ne-am bazat mai mult pe forțele proprii. Când ne-a fost greu, ne-am sfătuit între noi cum să rezolvăm problemele. În ceea ce privește puterea comunității, aș spune că e mai slabă. În vremurile de azi, oamenii se deosebesc mult unii de alții. Dacă e să fiu sincer, aș spune așa: ori așa a venit vremea, ori nu știu cum să explic mai bine. Știți vorba aceea: dacă unul are burta plină în fiecare zi, iar altul mai puțin, pe primul cam puțin îl interesează. Asta este una dintre diferențele care nu se șterg prea ușor. Și totuși, suntem unii și aceiași oameni și trăim în același colț de rai al localității noastre.
De când citim ZdG, am observat că apar destul de puține istorii din localitatea noastră. Suntem un sat la aproximativ 30 km de capitală, dar, cu părere de rău, din partea ziarului suntem puțin vizibili. Am observat că jurnaliștii ZdG au început să călătorească prin sate și raioane ale republicii, dar nu înțelegem de ce s-au oprit aceste călătorii. Ne-am gândit atunci: „Taci, dacă au pornit, poate ajung și la noi.” Dar toate așteptările au fost în zadar. Sperăm ca, în viitor, aceste călătorii să fie reluate și să vă vedem și pe la noi, în ospeție.
Aici ar fi timpul să-mi exprim impresiile despre un reporter sau o reporteră. Dar pe care să-i alegem? Nu-i poți deosebi. Toți, ca unul, au în sufletul lor caracter jurnalistic. Ce poți spune despre Aneta Grosu sau Alina Radu, despre Vasile Ursachi sau Doinița Guțu, despre Natalia Zaharescu sau Olga Bulat, și toți ceilalți? Împreună cu cei pe care nu i-am menționat, formați o echipă cu un caracter tare ca fierul și iuți, așa cum am spus și mai înainte.
Nu pot afirma că un articol apărut sub semnătura mea i-a ajutat pe oameni să-și rezolve marile probleme. Repet: singura ocazie a fost cea cu lemnele de foc. Unii locuitori au fost mulțumiți în urma acelor articole, alții mai puțin. Mai au pică – dar nu le dau atenție. Știți vorba din bătrâni: „Fă-i omului, cât nu i-ai face, că tot până la urmă se ia cu bâta după tine.”
Experiențele mele personale cu ZdG m-au făcut să-l îndrăgesc și mai mult, pe zi ce trece. Viața e scurtă – o știm cu toții, și fiecare o trăiește așa cum îi este dat. Noi, muritorii, nu avem alt drum. Ce ți-e scris în frunte, îți este pus – așa se exprimă majoritatea.
În încheierea acestei scrisori, vreau, din partea mea personală, cât și din partea familiei mele, să vă spun: îmbătrânim pe zi ce trece noi, cititorii, dar Ziarul de Gardă – nicidecum. Să nu vă fie frică că viața trece, ci împreună, cot la cot, să mergem mai departe. Vă dorim sănătate și mult noroc, fiecăruia în parte!”
