Rolul părintelui în gestionarea relației cu profesorii și alți părinți. Cum pregătim copilul cu dizabilitate pentru interacțiunea cu alți copii

În ultimul timp, R. Moldova a făcut pași importanți pentru tranziția la un sistem educațional orientat spre incluziune. Chiar dacă legislația sprijină acest proces, rezultatele depind în mare măsură de modul în care acesta este pus în practică, de formarea continuă a cadrelor didactice, de sprijinul oferit familiilor și de schimbarea percepțiilor în societate. Un aspect esențial al incluziunii îl reprezintă pregătirea copilului cu dizabilitate pentru interacțiunea cu alți copii. Acest proces este profund individualizat, întrucât dizabilitățile – fie ele fizice, senzoriale, intelectuale, emoționale sau legate de neurodiversitate – se manifestă diferit de la un copil la altul. „Prin informare, dialog și susținere reciprocă, putem construi punți între copii, indiferent de diferențele dintre ei”, susține psihologa Ana Marin.

Cum pot părinții susține integrarea copilului cu dizabilitate

Fiecare copil are propriul ritm, propriile nevoi și modalități de a comunica sau de a se adapta social. Un factor important în sprijinirea incluziunii copilului cu dizabilitate este comunicarea deschisă din partea părinților. Psihologa explică faptul  că, vorbind sincer și empatic despre nevoile copilului, părintele ajută cadrele didactice, colegii și ceilalți adulți să înțeleagă cum pot contribui la integrarea acestuia. De asemenea, este important ca părintele să vorbească cu psihologul școlar, cadrul didactic de sprijin, în scopul realizării consilierii, planurilor educaționale individualizate sau monitorizării specializate.

„Este esențial ca părintele să ofere informații clare, relevante și echilibrate despre dizabilitatea copilului, astfel încât cei din jur să-l poată sprijini eficient. Să înțeleagă nevoile specifice ale copilului, care sunt punctele forte și interesele, semnele de stres sau suprasolicitare și cum pot fi gestionate acestea”, spune specialista. 

Alți părinți sau copii pot fi informați doar dacă este necesar, cu multă grijă și discreție, atunci când acest lucru ajută la prevenirea excluderii sau a neînțelegerilor. „Mesajele trebuie să fie scurte, pozitive și accesibile, de exemplu: «Are o dificultate care îl face să reacționeze diferit, dar se bucură să se joace cu ceilalți», «Are nevoie de puțin mai mult timp, dar vrea să fie inclus». Accentul ar trebui să cadă pe nevoi, puncte forte, moduri de sprijin, și nu pe diagnostic sau limitări”, precizează psihologa. Unul dintre obiectivele importante ale părintelui este cultivarea atitudinii de parteneriat cu profesorul/educatorul.

„Participarea părintelui  la ședințe, ateliere, întâlniri individuale joacă un rol esențial în facilitarea incluziunii copilului cu dizabilități și în asigurarea stării sale de bine. Atunci când părintele se implică activ, comunică deschis și este dispus să colaboreze, cadrul didactic se simte sprijinit, iar copilul percepe această unitate ca pe o sursă de siguranță și sprijin”, explică Ana Marin.

Cum pregătim copilul cu dizabilitate pentru grădiniță sau școală

Intrarea unui copil cu dizabilitate într-un colectiv nou necesită timp, răbdare și sprijin emoțional. Psihologa recomandă să:

• Povestiți copilului unde va merge, cum arată locul, ce va face și cine va fi acolo. Folosiți în comunicare diferite povești sociale sau cărți ilustrate despre mersul la grădiniță/școală. Răspundeți cu răbdare și pe înțelesul copilului la întrebările curioase pe care vi le adresează;
• Faceți vizite de acomodare/adaptare la instituția  de educație timpurie sau școlară în care va merge copilul. Dacă este posibil, mergeți împreună în clasa în care va învăța, faceți cunoștință cu educatoarea/învățătoarea, arătați-i baia, jucăriile, sala. Lăsați copilul să observe spațiul în ritmul lui, fără presiune;
• Creați o rutină vizuală ori simbolică. Copiii cu dizabilități se simt mai în siguranță când știu ce urmează. Pregătiți un orar simplificat cu imagini ori simboluri: mers la grădiniță, joc, gustare, joacă, întoarcere acasă;
• Exersați scenarii de interacțiune. Dacă ne referim la integrarea copilului în grădiniță,  tipul dominant de activitate la vârsta preșcolară este jocul. Jucați-vă „de-a școala”: salută colegii, cere o jucărie, răspunde la întrebare etc. Astfel de scenarii întăresc  abilitățile de comunicare (verbală sau nonverbală), de cerere a ajutorului și exprimare a emoțiilor;
• Stabiliți un obiect de tranziție (jucărie, brățară, poză). Copilul poate lua cu el un obiect „de acasă” care îl liniștește. Acesta îl poate ajuta în momentele de anxietate sau dor;
• Pregătiți-l emoțional: validați și normalizați emoțiile. Spuneți-i că este normal să fie emoționat, poate chiar să plângă la început, dar că va fi în siguranță și va face lucruri frumoase.

Cum îl sprijinim pe copil în fața respingerii sau excluderii

Pregătirea copilului cu dizabilitate pentru a face față respingerii sau excluziunii sociale este esențială pentru sprijinul lui emoțional și educațional. Deși astfel de situații pot fi dureroase, cu sprijinul familiei și strategii adecvate, copilul poate învăța să se protejeze emoțional, să ceară ajutor și să-și mențină încrederea în sine. Potrivit specialistei, există mai multe strategii utile pentru a-l pregăti pe copil să facă față respingerii sau neînțelegerii:

• Normalizați faptul că nu toți oamenii sunt amabili; 
• Ajutați-l pe copil să-și cunoască punctele forte și calitățile, de exemplu: „sunt curajos”, „am o memorie bună”, „sunt un prieten bun”;
• Explicați diferențele într-un mod pozitiv. Folosiți exemple – „așa cum unii copii poartă ochelari și alții nu, fiecare are propriile nevoi și feluri de a fi.” Încurajați-l să vorbească deschis despre dificultățile, necesitățile  lui și să ceară ajutor fără rușine;
• Oferiți-i copilului alternative de sprijin emoțional. Explicați-i/învățați-l că, dacă se simte rănit sau exclus, poate vorbi cu un adult de încredere (educatoare, învățător, părinte). Ajutați-l pe copil să verbalizeze ce simte: „Sunt trist pentru că…”, „Mi-a fost rușine când…”;
• Evitați supraprotejarea – încurajați autonomia. Oferiți-i încrederea că poate face față unor situații dificile cu sprijinul părintelui. Nu interveniți imediat în fiecare conflict minor, ci ajutați copilul să învețe strategii de autoapărare emoțională;
• Spuneți-i mereu că nu e singur. Asigurați-l că va avea mereu unde să se întoarcă pentru înțelegere și susținere – acasă, în familie, la un adult de încredere – „Orice s-ar întâmpla la grădiniță sau la școală, tu vei fi mereu iubit și sprijinit.”

Când și cum intervine părintele în conflictele copilului cu dizabilitate

Intervenția părintelui în conflictele copilului cu dizabilitate trebuie să fie echilibrată și educativă. Scopul nu e doar să rezolve situația, ci și să-i învețe pe toți cei implicați cum să comunice, să se respecte și să repare relațiile. Potrivit Anei Marin, părintele ar trebui să intervină:

• când copilul său este agresat fizic sau verbal (insulte, batjocură, umilire);
• când copilul nu își poate apăra singur drepturile (de exemplu, în cazul unor dificultăți de comunicare);
• când conflictul este repetitiv și duce la izolare, anxietate sau teamă;
• când adultul responsabil (educator, profesor) nu este prezent sau nu intervine eficient;
• dacă conflictul reflectă atitudini de excludere, bullying sau discriminare.

Părintele trebuie să intervină cu respect și educație. Psihologa recomandă:

1. În primul rând, să rămână calm. Să evite să reacționeze imediat cu furie sau acuzații;
2. Să asculte ambele părți, pe cât e posibil, inclusiv perspectiva copilului său;
3. Să folosească un ton neutru, respectuos, de exemplu: „Observ că nu vă înțelegeți. Hai să vedem ce s-a întâmplat”;
4. Evitați etichetele de genul „Tu ești rău” sau „Copilul meu e mereu victimă”;
5. Validați emoțiile copilului. Spuneți-i: „Înțeleg că te-ai simțit rănit. E în regulă să fii supărat”;
6. Transformați conflictul într-un moment de învățare pentru toți copiii implicați. Întrebați: „Cum ați putea să faceți data viitoare ca să fie mai bine pentru amândoi?” Oferiți un model de exprimare pașnică și de reparare a greșelii.

Dacă conflictul persistă, părintele se poate adresa mai întâi cadrului didactic, apoi directorului școlii/grădiniței, psihologului școlar sau structurii teritoriale de asistență psihopedagogică. Dacă problema rămâne nerezolvată, poate apela la Consiliul pentru egalitate sau ONG-urile specializate. 

Pentru mai multe informații și resurse utile, vizitați site-ul abilitare.md, unde puteți găsi răspunsuri adaptate nevoilor voastre.

Articolul a fost dezvoltat în cadrul proiectului UNICEF Moldova „O lume incluzivă începe cu mine, cu tine, cu noi…”, implementat de AO „Prietena mea”, cu suportul financiar al Ministerului pentru Cooperare Economică și Dezvoltare al Republicii Federale Germania, prin intermediul Băncii Germane de Dezvoltare (KfW).