Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   Boala care mi-a furat copilăria 

Boala care mi-a furat copilăria 

Victor Gârbu a fost aplaudat în picioare, după ce a ținut, la începutul lunii februarie curent, un discurs emoționant la Comisia Europeană, în calitate de supraviețuitor al cancerului. Lupta lui cu maladia a durat 17 ani. După cea mai importantă operație din viața lui, un doctor i-a spus mamei sale: „Tocmai am extirpat o tumoare de mărimea unei mandarine din singurul rinichi al fiului dvs”. Acum, deși Victor duce o viață perfect normală, spune că încă se mai confruntă cu unele consecințe ale bolii.

Cancerul i-a fost depistat la vârsta de doar 7 luni. Tot atunci, i-a și fost extirpat rinichiul. Victor a continuat să crească având un singur rinichi. Ulterior, pe când avea doi ani, s-a constatat că și pe rinichiul considerat sănătos creștea o tumoare.

„Alți copii joacă fotbal, iar eu stau cu perfuzii…”

Pe când avea doar trei ani, Victor a început să fie oarecum conștient de diferențele dintre el și alți copii.

„Am început să îmi dau seama că alți copii joacă fotbal, aleargă, fac lucruri pe care eu nu le fac. Eu stau cu o chestie în mine, care picură toată ziua și primesc multe injecții. Mai târziu, pe măsură ce începeam să înțeleg mai multe, am început să mă simt mai izolat în raport cu alți copii. Începeam să disting diferențele: ce fac ei și ce nu pot face eu alături de ei”, își amintește tânărul.

Nu a mers prea des la grădiniță. La școală au fost, de asemenea, perioade când a trebuit, pur și simplu, să întrerupă studiile și să stea la spital. „Mă ajutau și colegii cu temele, și profesorii. Dacă nu puteam, veneam mai târziu să dau tezele și examenele. Profesorii au fost foarte înțelegători cu mine și m-au ajutat cu ce au putut”, își amintește Victor.

Cât despre mama sa, Victor spune că numai ea știe câte nopți nedormite a avut, câte lacrimi au fost vărsate și de unde a putut aduna putere să meargă mai departe.

„Ea e asistentă medicală, și-a început munca în traumatologie, ulterior a lucrat la Urgențe, la chirurgie, în săli de operație. Cred că a avut atâtea operații, încât rezidenții, atunci când le tremurau mâinile și nu știau ce să facă, apelau la mama pentru ajutor. La un moment dat, ea s-a transferat la Oncologie și a lucrat peste 20 de ani în oncopediatrie. E o muncă foarte complicată. Încearcă să nu te atașezi de toți copiii care vin acolo și să realizezi că unii dintre ei, după câteva săptămâni sau luni, pleacă și, pur și simplu, nu mai revin niciodată. Nu știu cât caracter trebuie să ai ca să poți rămâne acolo, alături de acele persoane, să le oferi toată căldura, să îi faci confortabili în acel mediu plin de medicamente și suferință pe care nu-l înțeleg”, subliniază el.

„Vedeam asta ca pe o pedeapsă, deși nu înțelegeam ce rău am făcut”

Pe măsură ce creștea, în capul lui Victor își făcea loc ideea că poate este pedepsit pentru că nu a fost cuminte. El își amintește că acest gând nu venea neapărat de la părinți ci, mai degrabă, era vorba despre cultura pe care o avem: „chiar și în povești se spune despre asta: „dacă fugi de acasă, de exemplu, primești o pedeapsă”.

„Un copil înțelege din ceea ce consumă – muzică, televizor – că dacă face ceva rău, atunci va fi pedepsit. Și eu vedeam asta ca pe o pedeapsă, deși nu înțelegeam ce rău am făcut. Eu sper că am fost foarte cuminte pentru mama. Numai ea poate reda prin ce a trecut și toată durerea pe care a simțit-o pentru mine”, mai adaugă Victor.

Punctul culminant a venit pe când avea 17 ani. A ridicat niște lucruri mai grele și a început să aibă probleme cu spatele. Era la evidența medicilor, toată lumea știa despre cancer și atunci toți s-au gândit că e vorba de tumoare. Aceasta a fost, de fapt, ultima picătură.

„Eram mereu în alertă. Nimic nu funcționa. Orice făceam, chestia aceea nu dispărea. Și parcă făceam tot ce trebuie să facă un bolnav de cancer. Atât că, pentru mine, lucrurile funcționau mai greu. Atunci, oncologul, împreună cu mama și cu alte persoane implicate în cazul meu, au decis să încercăm chirurgia. Să facem ceea ce s-a făcut cu celălalt rinichi, într-o oarecare măsură, doar că pentru tumoare. Astfel, la 17 ani, am fost internat la Spitalul Republican. Am fost pregătit câteva luni. Apoi, s-a produs operația. După operație, m-am recuperat foarte mult timp… Dar, ușor-ușor, am învățat să fac din nou lucrurile pe care le făceam în mod obișnuit. De atunci, am fost declarat cancer free (fără cancer – n.r.)”, rezumă tânărul.

După ce a aflat vestea, Victor spune că nu se mai gândea la sine, ci la faptul că mama sa va fi mai liniștită, întrucât el nu va provoca atât de multe probleme financiare.

„Mă simțeam vinovat, deși nu știu dacă purtam vreo vină pentru asta. Vedeam însă câte probleme provoc. Înțelegeam că nu toată lumea are copil cu probleme de la naștere. Sunt foarte mulți care aleg, dacă copilul din naștere e cu probleme, să continue sau nu cu acel copil. Mama, totuși, a ales să fie alături de mine și să mă crească așa cum sunt. Poate nu se termina totul cu cancerul, poate nu mă tratau la 17 ani, poate ar fi fost mai rău, dar mama întotdeauna a rămas lângă mine, indiferent de ceea ce se întâmpla”, afirmă el.

Victor susține că în toate discuțiile publice despre cancer rămân încă foarte multe lucruri nespuse, inclusiv faptul că te trezești brusc matur. Că înțelegi cum consecințele a tot ceea ce s-a întâmplat acționează asupra ta sau împotriva ta. Astfel, el consideră că e important să se discute despre aceste lucruri.

„Nu trebuie să ții în tine ceea ce te doare, pentru că așa faci mai rău. Sunt persoane care au trecut prin aceeași experiență și poate soluția lor e și a ta. Poate că nu e. Dar faptul că ei au reușit să obțină ceva de undeva demonstrează că și tu poți”, consideră tânărul.

El adaugă că, în privința cancerului, puține lucruri sunt fixe și e vital ca, atunci când un pacient sau un supraviețuitor decide să meargă la un psiholog, trebuie să caute pe cineva care e foarte bun în domeniul său.

„Eu am mers la un psiholog abia prin anul trei de facultate. Atunci, a trebuit să-mi achit singur, student fiind, serviciile unui psiholog pe care l-am ales. Am fost atent să aibă experiență cu pacienții bolnavi de cancer. Am purtat discuții câteva luni, și da, m-a ajutat. Pot spune că, datorită acelor servicii psihologice, am fost ferit de unele prostii. E trist că nu se găsesc astfel de instrumente la îndemâna tuturor celor care au nevoie”, adaugă Victor.

A plecat din R. Moldova acum 7 ani, după ce a obținut o bursă de studii în România. Acum, face un master și muncește la București. Speranța lui e că, în prezent, lucrurile stau mai bine acasă, în pofida haosului general. „Oncologia nu e o chestie pe care se poate și trebuie să se facă politică”, conchide el.

În fiecare an, pe data de 15 februarie, este marcată Ziua internațională a copilului bolnav de cancer, care a fost inițiată în anul 2002 de Childhood Cancer International. În 2018, peste 80 de copii din R. Moldova au fost diagnosticați cu cancer.

Victor Gârbu, după discursul de la Comisia Europeană

Katie Rizvi, fondatoarea Asociației „Little People”:
„Am lucrat mult timp în acest domeniu. După ani de muncă și discuții cu supraviețuitorii, am înțeles: cancerul nu e ca un finiș la care ajungi și după care tragi linia. Cancerul a devenit parte din tine. Nu există o radieră care să șteargă ceea ce s-a întâmplat cu tine. Experiența prin care ai trecut îți marchează personalitatea, prieteniile și dinamica familiei. Și pentru fiecare acestea vor fi diferite. Pe lângă aceste efecte, mulți tineri trăiesc cu frica recidivei. Se gândesc la faptul că spitalizarea, cancerul și tot ce s-a întâmplat cu ei ar putea reveni oricând și atunci ei ar trebui s-o ia de la zero.
Asociația „Little People” are un serviciu activ în spitale. Psihologii și voluntarii noștri efectuează vizite zilnice copiilor. Iar de curând am lansat un nou proiect intitulat „Sunt ok”. Am recrutat 9 psihologi, care ar putea fi cei mai potriviți pentru grupul nostru țintă, întrucât nu oricine care deține o diplomă de psiholog știe cum să interacționeze și să acorde o consultație persoanelor afectate de cancer. În cazul acestora e foarte diferit. Platforma este gata, oamenii o pot accesa, iar noi trebuie doar să verificăm ca persoanele respective să fie într-adevăr pacienți ori supraviețuitori de cancer, astfel încât platforma respectivă de consultații să nu fie utilizată de alte persoane. După verificările de rigoare, oferim un cod și oamenii se pot înregistra pe site și își pot alege un terapeut cu care să înceapă a lucra”.