Dodon jinduiește și guvernul

Riscăm, de la o zi la alta, tot mai mult (nu știu în ce măsură a devenit perceptibil acest lucru în societate) să repetăm anul 1945 pentru România și tot ce a urmat după, cu un Igor Dodon la Chișinău pe post de un al doilea Gheorghe Gheorghiu-Dej la cârma României în anii de după cel de-al doilea război mondial, în care România a fost transformată în cea mai oribilă colonie sovietică.

Prezent zilele trecute în emisiunea „Puterea a patra”, Igor Dodon, care de 100 de zile așteaptă momentul să lovească în Guvernul Maiei Sandu, s-a desfășat, în sfârșit, și a amenințat cu demisia a cel puțin doi miniștri, deși, – zice Dodon, guvernul în totalitate e „de nimic”. Să admitem. Dar de când Dodon e stăpân peste guvern? Avem Constituție. Suntem republică parlamentară. Dacă există probleme, prim-ministrul sau miniștrii să fie chemați la raport în Parlament, să fie audiați, luați la întrebări și să li se pună note. Pe merit. Nu mojicește, așa cum o face Dodon. „Ei, de la guvern, se supără când îi critic. Eu, dacă aș vrea să-i critic…, pot să-i critic așa ca ei nu să nu se mai ridice de jos. Le dau vreo două torpede cum știu eu și se termină lucrul foarte repede”, s-a stropșit Dodon. Unii analiști au calificat mesajul drept populist, alții au zis că-i electoral. S-ar putea, însă, să fie altceva.

Riscăm, de la o zi la alta, tot mai mult (nu știu în ce măsură a devenit perceptibil acest lucru în societate) să repetăm anul 1945 pentru România și tot ce a urmat după, cu un Igor Dodon la Chișinău pe post de un al doilea Gheorghe Gheorghiu-Dej la cârma României în anii de după cel de-al doilea război mondial, în care România a fost transformată în cea mai oribilă colonie sovietică. A fost distrus regimul constituțional, descalificate normele morale, au fost suprimate toate drepturile și libertățile, în special libertatea de gândire și manifestare a valorilor creștine, România a devenit, timp de aproape 50 de ani, țara celor mai teribile închisori și gulag-uri, cu un rege alungat și o Românie lăsată de către aliați (Marea Britanie și SUA) aproape în totalitate (90%) la cheremul URSS. Ocupația sovietică a României (deși indirectă) a fost oribilă. Până și regimurile comuniste, instalate de Moscova, nu au rezistat tiraniei și au „trădat” frăția cu Rusia, mergând la relații cu lumea capitalistă, inclusiv Statele Unite, fapt pentru care Gheorghiu-Dej a fost radiat în 1965, iar Ceaușescu împușcat în 1989. Înainte să înțeleagă asta, însă, România, cu ei și sub ei, a fost un iad, deși Moscova le-a promis altceva și Regelui, și lui Gheorghiu-Dej, și lui Groza.

Trupele ruse intră în România în primăvara lui 1944. Pe 23 august, regele Mihai, contrar voinței mareșalului Ion Antonescu, care nu credea în sinceritatea rușilor că nu vor ocupa România, semnează Armistițiul cu Moscova, România se retrage din Axă și trece de partea Forțelor Aliate. În următoarea jumătate de an, rușii, prin șantaj și amenințări, l-au impus pe Mihai I să schimbe trei guverne. În primul, au cerut să aibă și comuniștii două locuri, la Interne și Justiție, ca în cel de-al treilea să lase, cu mare greu, doar două locuri pentru liberali și țărăniști. Cel de-al treilea a fost și primul în care Regele și România nu mai aveau nici o influență. Sub amenințarea tancurilor sovietice, scoase pe străzile Bucureștiului, Mihai I acceptă ca Petru Groza, unul dintre liderii comuniști români ai vremii, să preia guvernul. Pentru asta, la București au fost trimiși în misiune specială vicecomisarul rus pentru relații externe, Andrei Vîșinski și președintele Convenției de Armistițiu, mareșalul Rodion Malinovski. La refuzul Regelui de a-i încredința guvernul lui Groza, Vîșinski a lovit cu pumnul în masă și l-a anunțat că are două ore să aleagă între moarte și Groza premier, iar Malinovski l-a sfătutit să nu se opună pentru că Moscova ar putea considera gestul ca unul neprietenesc față de URSS. Se întâmpla pe 6 martie, 1945, după care guvernul a devenit unul în exclusivitate comunist, subordonat nu Regelui Mihai, ci Moscovei, partidele politice clasice au fost interzise în România, ca „subversive”, liderii partidelor condamnați, închisorile ticsite cu „dușmani ai poporului”, iar din Rusia au fost trimise, în toate instituțiile statului, agenți sub acoperire, însărcinați cu controlul și securitatea. Încercările Regelui de a se asigura de sprijinul Comisiei Aliate de Control, din care în afară de URSS mai făceau parte SUA și Marea Britanie, nu au dat niciun rezultat. Regelui i s-a sugerat de mai multe ori ca, problemele pe care le are cu Rusia, să le rezolve cu Rusia. Iar Rusia, de fiecare dată, a condiționat orice demers din partea Curții Regale, ultimul dintre care a fost abdicarea lui Mihai, în schimbul libertății lui și a Mamei Regine Elena. A fost pe 30 decembrie 1947.

Pretențiile lui Igor Dodon față de Guvernul Maiei Sandu repetă, într-un fel, scenariul rușilor din 1945 pentru România, când Moscova, cu ajutorul lui Vîșinski, având un Dej la București, a reușit să instaleze în jumătate de an un guvern-marionetă în România, pornind de la doi miniștri, după care cinci și, în final, punând mâna pe întreg cabinetul. Tot cu doi miniștri intră, pe 8 iunie, în Guvernul Sandu și socialiștii lui Dodon. La patru luni, Dodon mai vrea două, chiar trei portofolii, care fac, de tot, 5 din 11, după care să mai vrea și al 6-lea, ca să poată controla Guvernul. El, iar prin el și Moscova. Ce zice Dodon în aceeași emisiune? Că ar fi în interesul partenerilor de guvernare să atragă socialiștii în actul de guvernare, pentru că astfel va fi şi responsabilitatea comună mai mare. Responsabilitatea, nu știu, dar riscurile pentru R. Moldova, cu un Dodon președinte – da.

Dodon se joacă cu focul. Și nu e vorba doar de aportul său adulator în fața delegației ruse la sesiunea ONU. Dodon face același lucru zilnic, indiferent în fața cui: a ambasadorului rus la Chișinău, Vasnețov, în fața emisarului lui Putin pentru R. Moldova Kozak, viceministrului rus de Externe, Karasin, ministrului rus de război Șoigu, etc… Și problema nu e că Dodon le pupă pantofii, problema-i că Dodon trădează deschis și că a găsit și explicație acestei trădări, cu care încearcă să măgulească Europa și America și pe care, ultimii, o iau, cel puțin deocamdată, drept adevăr adevărat: că R. Moldova ar fi în măsură egală și cu Vestul, și cu Estul, chiar dacă Dodon face interesele Moscovei în Transnistria și în regiune. Jocul, deocamdată, ține. Cât timp?