Editorial Credință sau manipulare? Când icoanele devin arme politice
În ultimii ani, asistăm la tot mai multe manifestații în care oameni ce se declară credincioși ies în stradă cu icoane, cruci și agheasmă, protestând împotriva comunității LGBT. Dincolo de simbolurile religioase însă se ascund adesea discursuri de ură, instigări la violență și, nu în ultimul rând, interese politice bine calculate. Astfel, apare întrebarea: e vorba despre credință autentică sau despre manipulare?
Un „creștin ortodox” se ia la încăierare cu reprezentanții forțelor de ordine, folosind drept scut – atenție! – un copil. Deși copilul plânge speriat, acest fapt nu-l împiedică pe „creștin” să se îmbrâncească cu oamenii legii, în timp ce încearcă să treacă de cordonul poliției. Pentru ce? Care este scopul? Dacă i-ar fi reușit, s-ar fi luat la harță sau poate chiar ar fi aruncat cu pumnii în cealaltă tabără, care nu-i este pe plac. Dar de când oare violența a devenit una dintre valorile creștinismului?
În Sfânta Scriptură scrie: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt. 22, 39) – „aproapele” însă nu este doar unul dintre membrii familiei, ci fiecare locuitor al terrei. Sau să ne amintim porunca Dumnezeiască: „Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13, 34; 15, 12). Atunci însă când sus-numiții îndeamnă la violență, acest fapt nu contravine oare poruncilor Domnului?
Acei „credincioși”, ieșiți în stradă doar pentru a instiga la ură, nu sunt decât niște pseudocreștini. Cu icoane în mână, aceștia se consideră ei înșiși creaturi divine, crezând că au „dreptul de a face judecată”.
Dar cine i-a împuternicit cu aceste „drepturi”? Întâmplător sau nu, în spatele personajelor respective deseori stau unele „forțe” politice, care încearcă să folosească religia, în cazul dat creștinismul, în scopuri personale. Și scopurile lor, cu siguranță, nu au un concept creștinesc: setea pentru putere, avariția, îngâmfarea, mândria – toate acestea nu fac parte din valorile creștinismului.
Această situație ridică o serie de contradicții morale, religioase și politice. Dar să le luăm pe rând:
Credința nu este ură
Acțiunile persoanelor care se declară profund religioase, dar recurg la manifestări de ură, violență verbală sau fizică împotriva altora – inclusiv a comunității LGBT, și nu doar – contravin învățăturilor de bază ale majorității religiilor, inclusiv ale creștinismului. A te declara creștin presupune asumarea unui set de valori fundamentale: iubirea aproapelui, compasiunea, smerenia și pacea. Evanghelia nu cere condamnarea celor diferiți, ci înțelegere și răbdare. Însă atunci când oamenii ies în stradă pentru a-i demoniza pe alții, ridicând lozinci agresive și rostind injurii în numele lui Dumnezeu, se compromite esența credinței.
Manipularea religiei în scop politic
Mai grav însă este faptul că multe dintre aceste proteste nu apar spontan, ci sunt organizate sau încurajate din umbră de partide politice aflate în opoziție. Când credința este instrumentalizată de partide sau actori politici pentru a genera polarizare, cu scopul de a destabiliza societatea și a câștiga capital electoral, se comite un abuz periculos. Astfel de mișcări nu reflectă credință autentică, ci o formă de cinism politic care folosește simboluri sacre (icoane, cruci, agheasmă) pentru a masca scopuri lumești – obținerea puterii sau voturilor. Aceasta este o strategie veche, dar periculoasă: cu cât mai mare este haosul social, cu atât cresc șansele ca unii politicieni să se prezinte drept „salvatori”.
Instigare la ură sub masca „valorilor tradiționale”
De prea multe ori, expresia „valori tradiționale” este folosită ca paravan pentru intoleranță, aceasta fiind doar un pretext pentru a justifica excluderea și discriminarea. Dar instigarea la ură, frică și dezbinare nu întărește valorile, ci le corupe. O societate nu-și apără valorile prin ură, ci prin educație, dialog și coeziune. Oamenii credincioși nu sunt chemați să judece și să urască, ci să fie o punte între semeni, indiferent de identitatea lor.
Manipulați în numele lui Dumnezeu
Oamenii care ies la proteste trebuie să fie conștienți de contextul mai larg în care sunt implicați. Chiar dacă sunt sinceri în credința lor, este esențial să se întrebe: „Cine ne organizează? De ce? Cine beneficiază de ura noastră?” Dacă răspunsul este un politician sau un partid, atunci este vorba despre o deturnare a credinței în scopuri electorale și acest fapt reprezintă un semnal clar de manipulare.
Observăm cum tot mai des religia ajunge să fie folosită drept unealtă de luptă politică. A fi credincios însă în niciun caz nu înseamnă a fi orb. Este vital să putem face diferența între religia sinceră și propaganda care doar îmbracă haine sfinte.
