Editorial Cine și-a atribuit laurii luptei de eliberare națională?
Avea 21 de ani în 1992. Dacă ar fi rămas în viață, astăzi ar fi avut 54. Ar fi fost, probabil, o mamă și bunică exemplară, având și o carieră impresionantă în rândul structurilor de Interne. În 1992, războiul pentru Integritatea R. Moldova a prins-o angajată în calitate de secretară dactilografă la Batalionul de patrulă şi santinelă nr. 6 al Secţiei de Poliţie Ciocana a Direcţiei de Poliţie Chişinău.
De la 1 iulie 1992, solicitase câteva zile de vacanță în care urma să-și celebreze căsătoria. Venise acasă, în s. Lăpușna, având sufletul zbuciumat, pentru că alți colegi de-ai săi din Batalionul nr. 6 erau dislocați pe front, la Doroțcaia, raionul Dubăsari. Cu gândul la ei, a pregătit ceva de mâncare, a împachetat totul și a plecat încolo, să-i servească pe cei de pe linia întâi. În aceeași zi, în prima sa zi de concediu, în timpul unui bombardament de lângă satul Doroţcaia, a fost răpusă mortal de o schijă. A decedat imediat, fără a afla că exact în acea zi, la 1 iulie 1992, avea loc semnarea Acordului cu privire la încetarea focului în zona conflictului de pe Nistru și a Tratatului cu privire la principiile reglementării pașnice în Transnistria. Și dacă știa, moartea o ocolea?
Vorbesc aici despre Maria Dănuță, care și-a sacrificat viața în numele libertății R. Moldova. Găsesc o invitație la un eveniment comemorativ. Invitația e însoțită de imaginea monumentului ei funerar – o piatră pe mormânt care demult nu a mai văzut mână de om și urmă de lacrimă pe ea, chiar dacă sub această piatră odihnește o luptătoare decorată post-mortem cu Ordinul „Ștefan cel Mare” și Crucea „Pentru Merit”. Nici numele, nici imaginea chipului său nu mai pot fi deslușite. Pe 7 septembrie, cu efortul văduvei de război Maria Lupașco, prin contribuția unor consăteni și veterani ai războiului de la Nistru, Maria Dănuță va avea un monument funerar care va întruchipa dragostea, recunoștința și dăruirea celor puțini care nu au uitat de ea.
În alt sat, la Cocieri, sub o piatră obosită de mormânt, și-a găsit odihna veșnică Maria Isaicul, profesoara de istorie din acest sat care a fost omorâtă la 19 decembrie 1991, fiind aruncată de separatiști într-o fântână, pentru că purta Tricolorul în mâini în drum spre școală și pentru că participa la mitingurile și protestele organizate de liderii de atunci ai Mișcării de Eliberare Națională. A fost omorâtă cu multă cruzime, această crimă fiindu-le „servită” celor din Cocieri ca sperietoare. Fără cuvinte, oamenilor din zona de război li s-a spus că oricine se va opune regimului separatist poate ajunge în mormânt. Omorul Mariei Isaicul a zguduit Moldova. Până azi însă, amintirea despre ea o mai păstrează doar câțiva consăteni și colegi de școală, moartea sa nefiind considerată un sacrificiu de cei care conferă distincții de stat, fie și post-mortem. Da, Maria Isaicul a fost victima unei crime, ea însă nu ar fi fost omorâtă dacă nu ar fi protestat, dacă nu ar fi arborat Tricolorul în cadrul evenimentelor din acea vreme, dacă nu ar fi convocat lumea din sat la proteste.
Sărbătorile de la sfârșit de august au răscolit multe amintiri. Oamenii, fiecare în cercul său, au analizat, au comemorat, au regretat, s-au bucurat, dar și au deplâns soarta celor care și-au sacrificat destinele, ajungând peste ani bătrâni, bolnavi, cu pensii infime, cu probleme greu de suportat, dar mai ales uitați de statul pentru Libertatea și Independența căruia au luptat. „Așa se întâmplă uneori – cei care pot lupta nu se pot apăra”, constată într-un interviu publicat astăzi în ZdG Dumitru Popa, inițiatorul primelor marșuri și acțiuni de protest pentru Limba Română. Tot el recunoaște că nu a primit cel puțin o insignă de la stat sau o invitație la vreun eveniment oficial dedicat sărbătorilor naționale. Aceleași mesaje le auzisem mai devreme de la alți camarazi de luptă ai lui Dumitru Popa: Valentin Gologan, profesor la școala din satul Rădoaia, Sîngerei, Fioghin Calistru, artist plastic…
Din același grup, având destine similare, făceau parte și Sergiu Câșlaru, artist plastic, și Iurie Flueraru, pe atunci student la medicină. Alți numeroși eroi invizibili de pe frontul luptei pentru Independență nu mai sunt în viață, iar apropiații lor nu au de unde ști despre eroismul acestora, pentru că, plecând în lumea celor drepți, aceștia au luat cu ei toate amintirile. Atât timp cât mai sunt în viață câțiva oameni care cunosc istoria adevărată a luptelor din acele timpuri, cât mai pot fi deschise dosarele celor condamnați pentru că pledau pentru Limba Română, cine s-ar ocupa de reabilitarea adevăraților luptători și deconspirarea celor care și-au atribuit nemeritat laurii acelor victorii?
