Agresivi în şcoală şi în viaţă

Agresivitatea în şcoală, din păcate, a devenit un fenomen răspândit şi foarte mediatizat. Cât de benefică e mediatizarea acestuia? Să decidă cetăţenii. Aş putea aduce atât argumente pro, cât şi contra. Cei implicaţi în astfel de conflicte ajung să fie invitaţi ai unor emisiuni, unde se prezintă ca nişte eroi. Asculţi aceşti copii, faptele cărora, uneori, ţi se par inumane, şi vrei să crezi că regretă din suflet cele comise. Vrei să crezi, dar nu poţi, pentru că un singur cuvânt poate să-i scoată din fire. În astfel de cazuri, e suficient să le urmăreşti doar privirea, ca să înţelegi că ar fi capabili să repete ceea ce-au făcut sau poate chiar ceva mai înfiorător.

În funcţie de moderatorul emisiunii, de întrebările şi intonaţia acestuia, dar, cred, şi de pregătirea sa în domeniul psihologiei, invitaţii-”eroi” fie se calmează şi încep să conştientizeze cele înfăptuite şi cât de mult au degradat, fie, viceversa, şi-ar dori chiar în acel moment să se arunce cu pumnii asupra victimei. Motivele acestei agresivităţi mi se par de-a dreptul prosteşti. Şi-au bătut colegul pentru că pielea lui e mai închisă la culoare, pentru că poartă ochelari, pentru că nu este îmbrăcat după ultimele tendinţe ale modei, pentru că n-are părinţi sau provine dintr-o familie numeroasă, pentru că este prea sărac sau prea bogat… Discriminarea începe, astfel, încă de pe băncile şcolii. Acolo, copiilor noştri, dar şi unora dintre noi, li s-au predat primele “lecţii de supravieţuire”, mai mult sau mai puţin utile.

Ca să înţelegi problema, deseori e suficient să cunoşti părinţii acestor copii, care sunt fie nişte “umflaţi în pene”, ce consideră că toată lumea este întinsă la picioarele lor, fie nişte indivizi incapabili să ţină o simplă conversaţie. Deci, copiii nu fac decât să repete gesturile părinţilor lor, gata să lovească, să înjure, dacă trebuie, să şi muşte. Vrem o societate sănătoasă şi copii educaţi. Pentru a ne atinge scopul, însă, trebuie să începem de la noi. Ei nu fac decât să ne imite, să imite agresivitatea noastră, pe care şi noi am împrumutat-o de la părinţii noştri. Totuşi, mi se pare că, pe când eram elevă, era mai puţină cruzime. Sau doar mi se pare?

Olga Bulat