Învățătorii noștri, ca niște părinți
De Ziua Profesorului, ZdG a colectat amintiri și mesaje adresate învățătorilor care ne-au marcat destinele. Am întrebat oameni din diferite sfere ale vieții cine sunt pentru ei profesorii. Ce mesaje le-ar adresa? Astfel, de la cei nouă interlocutori ai ZdG am aflat că, peste ani, sentimentele și recunoștința față de dascălii din anii de școală devin mai puternice, mai adevărate, mai valoroase, mai necondiționate.
Boris Cremene, actor: „Voi ați fost începutul nostru, școala noastră”
Mergeam în prima zi de școală cu un ușor sentiment de frică. În pantaloni scurți cu bretele, cu ghiozdanul de mackintosh în spate, din care țâșnea o aromă de mere de toamnă, amestecată cu mirosul tipografic al primelor mele manuale, semănam foarte mult cu o gogoașă de plastilină. În mâna dreaptă, cea cu care am început să fac primele liniuțe și cârligele stângace, țineam un buchet de bujori de culoarea obrajilor mei. Mâna caldă a mamei m-a împins ușor în brațele primei mele învățătoare. Eram 44 de mogâldețe din care unul câte unul, an după an, cei mai iscusiți sculptori ai făpturii umane, dascălii noștri, urmau să scoată niște forme educate. După scoală a urmat viața, în care noi, cei 44, am pășit fiecare pe drumul său pietruit și cu semne rutiere speciale, aplicate la momentele de cotitură de cei mai buni dascăli care ne-au sculptat destinele cu dălțile lor răbdătoare. Când a venit ziua să părăsim acest cuib al primei noastre maturități, am observat o inscripție în sala de festivități care atârna deasupra scenei și pe care nu am observat-o pe tot parcursul anilor mei de școală. „Școala mea dragă, începutul vieții mele, nicicând nu te voi uita”. Dragii mei dascăli, gândindu-mă deseori la acest mesaj, mi-am dat seama că e despre voi. Voi ați fost începutul nostru, voi ați fost școala noastră, voi sunteți în gândurile și în memoriile noastre… Plecăciuni adânci pentru tot ce ați făcut pentru zeci de generații!
Loretta Handrabura, dr., conferențiară universitară: „Le mulțumesc că m-au motivat să iubesc viața în contrastele ei”
Galeria de cadre didactice care m-au ghidat, prin propriul model profesional și moral, spre cunoașterea sinelui și a lumii, este binecuvântarea și norocul meu de a-i fi întâlnit în viață. Le mulțumesc că m-au motivat direct sau indirect: Să cred că munca este energia care nu doar ne consumă, ci ne și conferă sentimentul rostului împlinit. Să accept că oamenii din jur, ca și cei din preajmă, merită o șansă chiar și atunci când te trădează. Să nu abdic de la ceea ce este corect științific, social, cultural, politic, chiar dacă unii dintre cei/cele pe care am contat, vor renega convingerea. Să iubesc viața în contrastele ei. Să caut dincolo de aparențe – esența și simbioza dintre fond și forme. Fie că citesc, scriu, predau, decid, comunic, ascult sau învăț continuu de la fostele mele studente, studenți, diverse persoane cu care interacționez în formările din domeniul educației, sportului, administrației locale și centrale. Să cinstesc valoarea umană, care are nu doar numele mamei, ci și al dirigintei din ultimii ani de școală, Anastasiei Petrovna Cotorcea, a literatei Eliza Botezatu, a lingvistului Nicolae Mătcaș, a filologei Tatiana Cartaleanu, a esteticianului și etnologului român Petru Ursachi, a filosoafei și militantei pentru drepturile femeilor, Mihaela Miroiu.
Eugen Doga, compozitor: „Le doresc să ajungă la momentele în care să ducă o viață decentă”
Felicit din toată inima, cu plecăciuni, toți dascălii. Fiecare dintre noi reprezintă un anonim care este descifrat de profesori și așa devenim oameni. Nu întotdeauna ținem minte cine ne-a predat lecțiile, cine ne-a adus în lumea fizicii, chimiei sau a cifrelor, dar aceste nume rămân, prin faptul că noi am devenit oameni. Le mulțumesc profesorilor nu doar pentru cunoștințele în domeniile exacte, dar și pentru cea mai prețioasă avere pe care am moștenit-o – posibilitatea de a cunoaște lumea, de a ne descoperi pe noi înșine. Le mulțumesc pentru că ne-au oferit cheia cunoștințelor și pentru că, datorită acestei chei, beneficiem de șansa de a cunoaște lumea. E foarte bine că ne-au învățat poezii, număratul, dar asta e până la un moment, deoarece școala noastră de viață continuă. Cu drag îmi amintesc de profesorii mei, dar și de prima învățătoare, de primele lecții când am început să învăț literele și ne mândream că aceste litere ne erau arătate și câteodată le luam acasă. La liceu, Pablo Giovani Baccini, un italian rătăcit prin părțile noastre, m-a învățat ceva extraordinar – munca. M-a învățat să muncesc. Mai mult ca atât, m-a învățat să iubesc munca. Cred că ăsta este meritul profesorilor, motiv pentru care mă închin în fața lor și le doresc să ajungă la momentele în care să ducă o viață decentă. Dragi dascăli, să aveți mila Domnului și să vă țină Domnul în pază sănătoși și să vă ocolească de acest COVID, dar și de „COVID-urile” psihologice.
Ion Iovcev, primul director al Liceului „Lucian Blaga” cu studiere în limba română din Tiraspol: „Am venit să-i spunem că am făcut cu brio „Tema pentru acasă””
Cine oare n-a dorit din fragedă copilărie să devină învățător? Or, pentru orice copilaș, care pășește pentru prima dată pragul școlii, Prima Învățătoare este totul, este Vrăjitoarea care știe totul, care face minuni, este cea care devine a doua Mamă pentru învățăcel! Sunt născut în sudul Basarabiei, în satul Găvănosa, Cahul. Prima mea Învățătoare a fost Xenia Macarovna Covalgiev, așa cum ne adresam pe timpuri. În acei ani îndepărtați, mi s-a întipărit în mintea mea de copil că voi deveni învățător. Mi-au rămas în memorie chipurile profesorilor mei dragi, cei care mi-au altoit dragostea de carte, de Limba Română, de Istoria Neamului Nostru. N-am să uit nicicând lecțiile îndrăgite de matematică, lecțiile Mariei Ciobanu, cu deosebită nostalgie îmi amintesc de fostul meu profesor de fizică, Tudor Rudenco. Lecțiile de limbă și literatură română cu Mihail Spiridonov au rămas în amintirea mea drept lecții de la care am putut lua multă iubire pentru limba noastră, pentru tot ce e frumos, încât am reușit să rezist greutăților prin care mi-a fost dat să trec în activitatea mea. Toți acești dascăli sunt plecați dintre noi, dar Lumina semănată de ei a rămas în sufletul meu, iar eu, la rândul meu, am devenit Semănător de Lumină pentru mulți alți copii. Acești oameni mi-au determinat destinul. Mi-au rămas în amintiri toți bunii mei profesori. După 50 de ani de la absolvire, în 2019, am fost invitați noi, cei din prima promoție, la Careul Ultimului Clopoțel. Atunci ne-am întâlnit cu fostul nostru director. M-a îmbrățișat și mi-a spus că mereu a fost cu gândul alături de mine în lupta mea pentru Limba Română la Tiraspol. Am venit atunci să-i spunem că am făcut cu brio „Tema pentru acasă”.
Galina Vieru, artistă plastică: „Mama mi-a fost cel mai bun profesor de română din viața mea”
Printre frunzele toamnei ce ning, simt sărbătoarea din casele tuturor dascălilor din lume. În una din ele, am crescut și eu. Printre munți de caiete, cărări de foi albe sau vechi, miros de cărți şi cerneală, nopți cu răsfoit continuu şi planuri didactice… Dulcele grai românesc l-am prins de la mama, care a fost cel mai bun profesor de română din viața mea. Citea infinit şi scria versuri în taină. Nu m-a jelit niciodată, mi-a servit cărți la prânz şi dejun, texte de recitat, opere de comentat, bancuri cu perle lingvistice şi multă pasiune pentru materia sa într-un simplu sat de la marginea lumii. Azi cu dragoste scriu. Unitățile de măsură în tot ceea ce fac, ecuațiile vieții, radicalii a tot ce simt, lacrimile din paranteze, fracțiile culorilor, frumusețea matematicii şi a formelor geometrice mi le-a transmis tata. El desena la tablă exerciții, dansa cu creta pe câmpul maro, făcea poezie din cifre, ungea algebra pe pâine, ca pe miere, pentru copiii satului. Tata, fiindu-mi profesor, mi-a insuflat încrederea în mine, iar fiind părinte, m-a făcut să cred cu adevărat că am soluții pentru orice necunoscută, și că prin muncă mă voi împlini. Azi pictez cu pasiune.
În școala noastră, deloc mică pentru un sat, profesorii erau plini de suflet, simpli şi dedicați cu adevărat vocației lor. Am crescut la școală, fiind cel mai cuminte asistent desenator. Pentru fericire aveam nevoie doar de un creion şi un kg de foi. Mă mulțumeam cu puținul, aşa cum au făcut mereu profesorii acestei țări. Am gustat şi din vremurile amare ale slujitorilor cărții, atunci când acasă mirosea doar a curățenie ca în farmacii şi a caiete… Când o lingură de ulei echivala cu un litru de cea mai bună dulceață, când în loc de salarii dascălii primeau galoși sau un sac cu zahăr, când prin stratul gros de glod spre școală îţi pierdeai papucii… Şi atunci părinții mei au știut să vadă lumina profesiei lor, iar drumul spre școală l-au pavat cu tălpile, cu pașii care au ținut această cale o viață de om.
Mă închin în fața tuturor învățătorilor din școala Puțintei, pentru gustul de călătorii de la Violeta Ivanovna (geografa), pentru interesul ce-l am pentru galaxii şi spațiu, transmis de Ivan Vladimerovici (fizician, deja înger), pentru dragostea pentru sport, antrenată de Mihai Serafimovici (ed. fizică), pentru încrederea în potențialul meu, încurajarea şi aprecierea Veronicăi Mihailovna… şi-i mulțumesc (sper că mă aude din cer), directorului de cândva al școlii, Mifodii Ivanovici, care îmi spunea întotdeauna – contesa!
Mulțumesc întregului colectiv de profesori de la Facultatea de Arte Plastice şi Design a Universității ,,Ion Creangă”, căci fiecare dintre ei a lăsat amprente în viața mea!
Mai am şi cicatrici făcute de sistemul pedagogic al țării noastre, care trebuie din talpă reformat, doar ar fi naiv să credem că toți profesorii sunt competenți, umani şi, mai ales, că toți pot crește aripile unui copil în căutare. Mulțumesc tuturor profesorilor buni din viața mea, mulțumesc nesfârșit părinților mei (îngeri) dascăli. Închei aceste rânduri cu profundă recunoștință pentru un Om care s-a stins, dar va continua să trăiască şi să radieze lumină în inima mea. Prin inteligență, simplitate, sinceritate, prin operă şi prietenie m-a marcat Nicolae Dabija şi m-a rugat mereu să scriu prin culoare şi să pictez prin cuvânt.
Catinca Mardarovici, Clubului Politic al Femeilor „50/50”: „În sec. XX, cei mai buni elevi alegeau să facă pedagogia”
Învățătorii noștri, ai generației sec. XX, au fost totul pentru noi: pasionați de materia pe care o predau, psihologi, modele de ținută la care doream să ne aliniem, uneori și părinții. Îmi amintesc cu drag de Luca Nichitovici, care a semănat drag de matematică în sufletul meu, de Axenia Grigorevna, „călătoarea” care ne determina să însușim geografia, de eleganta Dora Alexandrovna – învățătoarea de limbă română, mâinile ei frumos îngrijite, elegant mișcate, pe care noi, în pauză, încercam să le imităm. Ei m-au învățat și m-au marcat până în clasa a VII-a în școala din Cruglic. Apoi au fost învățătorii de la școala internat nr. 4, apoi de la școala internat sportivă. Mi-o amintesc pe eleganta Dora Marcovna, învățătoarea de franceză, Arcadie Iacovlevici, învățător de istorie, dur, dar astfel am învățat să vorbim în fața clasei cu arătătorul pe hartă și cu privirea îndreptată când spre el, când spre clasă, cu zâmbetul pe buze, de învățătoarea de română care insista să ne îmbogățim vocabularul cu accent pe sinonime, antonime, de dragul profesor de fizică, care niciodată nu se așeza în timpul orelor, iar noi ne frământam ca să înțelegem cum își călca pantaloni ca dunga să stea strună. El este cel care, după ce școala a fost transformată în sportivă, ne-a recomandat să mergem în altă școală, pentru că, după 2 ore de sport, nu mai eram buni de nimic. La internatul din Bender am avut noroc de buna și exigenta noastră conducătoare de clasă, învățătoarea de istorie Nina Alexandrovna, care ne-a dat și lecții de bunătate, duritate, prietenie. Anatolie Osipenco, învățător de fizică, cu exigențe uneori exagerate, cu care intram mereu în conflict, luându-le apărarea celor pentru care fizica era cosmos. Îmi amintesc și de mulți profesori universitari, dar în special de profesorul Postaru, matematicianul cu un simț al limbii și cu o exigență deosebită față de noi. În sec. XX, cei mai buni elevi alegeau să facă pedagogia. Recunoștință și urări de sănătate celor care mai sunt aici și amintiri pline de dragoste pentru cei plecați într-o lume mai bună, poate, amintiri care ne fac viața mai frumoasă, dându-i sens și la 65 de ani!
Ludmila Furtună, Centrul medical MULTIMEDICA: „Vă mulțumim enorm că ați fost alături de familia noastră!”
Mădălina Ganea este diriginta fetiței mele de 11 ani de la Liceul „Ion Creangă” din Chișinău. Venim cu sincere felicitări și suntem recunoscători pentru dedicația față de copiii noștri, mereu alături cu orice sfat, atât la studii, cât și în viața de zi cu zi. Mulțumim că aveți grijă de copiii noștri. Pentru familia noastră, doamna Carolina Negru este un înger pe pământ. Noi ne-am reîntors în Moldova în 2017, după 17 ani de viață peste hotare. Recunosc sincer că reintegrarea copiilor la școală a fost complicată, dar când am cunoscut profesoara, imediat m-am simțit protejată, eu, ca părinte, dar mai degrabă – copilul, de care eram foarte preocupată. Doamna Carolina, vă mulțumim enorm că ați fost alături de copilul nostru și de familia noastră! Vă dorim multă sănătate, prosperitate, iar acest extraordinar dar pedagogic să-l împărtășiți cu cât mai mulți copii.
Gheorghe Erizanu, Editura CARTIER: „Maică-mea…”
După Școala Pedagogică din Soroca, mama a venit la Cigârleni, unde de un an de zile lucra învățătoare sora sa, mătușa Aniuta, care, la prima ocazie ivită, s-a întors în nordul Moldovei, la Lipcani. Până în anii ‘90, era o tradiție: orice tânăr învățător se reținea la Școala Medie din Cigârleni un an de zile. Nu a plecat. A făcut Universitatea, avându-i profesori pe Lev Ceza și Vasile Coroban. Și a fost profesoară de limbă și literatură peste 40 de ani. Deoarece școala era într-o casă pentru clasele primare construită în perioada interbelică de români și într-un sarai construit de sovietici, elevii învățau în două schimburi de zi și mai era și seralul. Seara, eu fiind mic și cu frică de întuneric, mă lua la ore. Erau orele cu tractoriști, șoferi și Țuca. Care îmbunătățeau statistica școlarizării pentru URSS.
La școală se ajungea prin noroi, mult noroi, cleios. În cizme. Pe care le spălai la cișmeaua de lângă biserică. Când se termina glodul, se termina și școala.
Mama venea acasă, lua alte rânduri de caiete controlate noaptea, lua un teanc de cărți și se ducea la următoarele ore. Peste ani am întrebat-o de ce nu lua cărțile de la biblioteca școlii. „Nu erau”. Erau cărți din seria clasicilor din anii ‘70, cu supracopertă albă, cu chipul lui Eminescu sau Creangă, Alecsandri, Negruzzi sau Hașdeu. Sau Divina comedie în trei volume, în traducerea lui Coșbuc. Sau Nicoară Potcoavă al lui Sadoveanu. Erau cărțile lui Druță, Vieru, Damian. Era un Eminescu cu ilustrații de Igor Vieru, era Duminica cuvintelor. Îi ziceam că oricum nu le citește nimeni dintre elevi. De ce se chinuie să le care la școală, apoi acasă? „Cel puțin, să vadă cum arată. Cartea rămâne în memorie”. Dacă căutam sensul unui cuvânt, atunci mă trimitea la Macrea, care era pe masa de lucru. Adevărat, pe când eram neștiutor de litere, am ilustrat și eu Dicționarul lui Macrea.
În clasele primare mi-a luat ceas. Învățătoarea obișnuia să intre la lecții la ultimul sfert înainte de recreație. Mama voia să știe câte minute de școală face prima mea învățătoare. Nu eram tare încântat de idee, dar eram mândru de ceas.
Învățătorii din Cigârleni se schimbau în fiecare an. După primare, am fost mutat la școala din Pererâta, la dascălii care i-au predat și mamei. Am fost printre ultimii lor elevi. Eu m-am întors în satul părinților pentru clasa a IX-a, iar învățătorii mei au ieșit la pensie.
Igor Șarov, rector USM: „Mă mândresc cu părinții mei – profesorii mei de Viață”
Este ușor, dar și complicat să fac o ierarhie a profesorilor care m-au marcat pe parcursul vieții. Complicat – pentru a nu nedreptăți pe cineva, dar, în același timp, e și foarte ușor, deoarece i-am avut în preajmă, zi de zi, pe părinții mei. Tata – Șarov Mihail – profesor de fizică și mama – Șarov Eugenia – profesoară de chimie, care și-au dedicat toată viața acestei profesii nobile. Anume ei mi-au marcat Eul și mi-au fost cel mai frumos exemplu de dăruire, onestitate, modestie, perseverență și dragoste față de profesia de profesor. În amintirile mele îl văd pe tata, rezolvând probleme la fizică, pentru a facilita efortul copiilor, iar pe mama – cu teancuri de caiete, pe care urma să le verifice noaptea. Au înfruntat fără rezerve rigorile timpului și au îmbinat cum au putut mai bine profesia și viața de familie, de multe ori, sacrificând-o pe ultima. Le mulțumesc pentru Sacrificiu, Devotament, Demnitate și Curaj. Mă mândresc că mi-am ales să le urmez Calea și Visul! Mă mândresc cu părinții mei – profesorii mei de Viață!
