Istoricul Vladimir Solonari: Convenția de la Tighina din 1941 a pus bazele ocupației Transnistriei și „evacuării” evreilor
Pe 30 august 1941, la Tighina, România și Germania nazistă au semnat un acord privind statutul teritoriului regiunii transnistrene, aflat sub controlul trupelor germane și române. Într-un interviu pentru RFI, istoricul Vladimir Solonari, profesor asociat al Universității Floridei Centrale, Orlando, a explicat semnificația acestui document istoric.
Documentul numit „Convenția de la Tighina” cuprinde nouă puncte și a fost semnat din partea României de generalul de brigadă Nicolae Tătăranu, iar din partea Germaniei de generalul de brigadă Arthur Hauffe. Semnarea a avut loc la puțin peste două luni după începutul invaziei URSS de către Germania nazistă. România, condusă de generalul Ion Antonescu, era principalul aliat al lui Hitler pe frontul de est. Dar ce prevedea, mai exact, Convenția de la Tighina?
Vladimir Solonari: Documentul prevedea distribuirea responsabilităților asupra siguranței și exploatării economice a celor două teritorii, de la est de Nistru la Bugul de Sud și de la est de Bugul de Sud până la Nipru. Acesta a fost precedat de convorbiri, dar și neînțelegeri dintre Hitler și Ion Antonescu la Munchen pe 11 iunie 1941, cu mai puțin de două săptămâni înainte de declanșarea războiului împotriva URSS.
Hitler a propus atunci ca România să fie compensată din teritoriile Ucrainei Sovietice ocupate, spunându-i lui Antonescu în mod foarte vag “luați cât vreți”, dar n-a precizat când să ia România acele teritorii.
Armata germană s-a opus ca acest lucru să se întâmple în timpul operațiunilor militare, înțelegând că Hitler a alocat României aceste teritorii după război. Până la urmă s-a ajuns la această formulă ca teritoriul dintre Nistru și Bug să fie alocat României pentru siguranță și exploatare economică, iar în teritoriul dintre Bug și Nipru tot românii era responsabili cu siguranța, iar Germania avea exploatarea economică.
Reporter: A fost acesta primul act colonialist din istoria României?
Vladimir Solonari: România nu a ajuns la declararea anexării, care este un termen juridic și poate fi făcută după război conform tratatului de pace, ceea ce se întâmplă în timpul războiului până la semnarea unui tratat de pace se numește ocupație.
Au existat voci în România în 1941 care cereau anexarea Transnistriei, dar după o anumită ezitare, adjunctul lui Antonescu și ministrul de externe, Mihai Antonescu a refuzat să facă această declarație în timpul războiului, primind sprijinul liderilor opoziției, Maniu și Brătianu.
Reporter: Convenția de la Tighina a fost un act esențial pentru soarta evreilor aflați în acest teritoriu. Ce prevedea în acest sens documentul?
Vladimir Solonari: Articolul 7 al acestui document prevedea: „Evacuarea evreilor peste Bug nu este posibilă în prezent. Ei trebuesc deci concentrați în tabere de muncă și întrebuințați la lucru, până când, după terminarea operațiunilor, evacuarea lor spre Est va fi posibilă.”
Bineînțeles că termenul „evacuare” nu era corect, era vorba de deportare. Evacuarea este un act benevol sau cu intenții pozitive. Aceasta prevedere a fost esențială din punct de vedere german și a avut ca origine tot unele neînțelegeri între Hitler și Antonescu.
La întâlnirea de la Munchen din 11 iunie 1941, Hitler i-a spus ceva lui Antonescu despre intențiile naziștilor de a evacua, deci de a deporta, evreii europeni în Rusia asiatică, deci peste Munții Urali, iar Antonescu s-a referit ulterior la această idee a lui Hitler în ședințele Consiliului de Miniștri, dar el a înțeles că această deportare se va face chiar în timpul războiului.
Wermacht-ul – armata germană – nu fusese înștiințată de asemenea conversații și propuneri și se opunea ferm deportării evreilor în timpul războiului pentru că o astfel de deportare ar fi creat haos în ariergarda trupelor germane de pe front.
Reporter: Care era situația militară în Transnistria pe 30 august 1941?
Vladimir Solonari: Atunci încă se purtau lupte în jurul Odesei, iar Antonescu a insistat să cucerească de unul singur, nu a reușit, a trebuit să ceară ajutorul germanilor și a intrat în oraș abia pe 16 octombrie 1941, deci a mai durat după 30 august.
Armata germană insista ca evreii să fie deportați spre est după terminarea războiului nu din considerente umanitare, ci din considerente pur strategice militare. Nu doreau concentrația aceasta de populație străină, pe care o considerau ostilă și chiar periculoasă în spatele lor.
De aceea s-a ajuns la ideea că Transnistria va deveni un fel de teritoriu de concentrare provizorie a evreilor.
Interviul integral, pe RFI.
