De ce trebuie să vorbim în școli despre deportările din Siberia? „Așa educăm o generație în spirit democratic și așa educăm o generație cu gândire critică”
În ultimele zile, discuțiile despre trecutul traumatic al țării noastre s-au intensificat. În acest context, decizia Ministerului Educației de a proiecta documentarul „Siberia din oase” în școlile din întreaga țară a generat reacții puternice, inclusiv o campanie orchestrată de exponenții propagandei ruse care acuză autoritățile de rescrierea istoriei și de promovarea unei agende naționaliste românești. Istoricii cu care a vorbit Ziarul de Gardă spun că, în realitate, această decizie nu este nici un gest politic, nici o formă de îndoctrinare, ci un act de responsabilitate și o încercare de tratare colectivă a traumelor trecutului.
Recunoașterea traumelor istorice: un pas spre vindecare
Istoricul Ștefan Bejan de la comunitatea WatchDog afirmă că momentul alegerii proiecției – în preajma Zilei Europei și a așa-numitei „Zile a Victoriei” – nu este întâmplător. După 9 mai 1945, Basarabia a fost încorporată în Uniunea Sovietică, iar acest fapt a deschis calea unor crime în masă precum deportările, foametea organizată și represiunile politice. Ignorarea acestor realități înseamnă perpetuarea unei traume istorice nerezolvate.
„Ca orice om care are niște traume din copilărie, tot așa un popor are traume istorice, iar primul pas ca acestea să fie vindecate este să le conștientizăm, să discutăm despre ele și să învățăm să nu le repetăm”, spune Bejan.
Educația pentru memorie nu este despre culpabilizare colectivă, ci despre asumare. Nu este un proces de învinovățire a unei națiuni sau a unui grup etnic, ci punctarea greșelilor sistemelor totalitare – indiferent cine le-a servit, spune expertul.
„Noi din păcate, de-a lungul timpului, n-am reușit să discutăm foarte mult despre aceste traume și nici nu s-au făcut filme, nu s-au făcut suficiente documentare în care să discutăm despre ce a pățit poporul nostru. De asta este important ca Ministerul Educației să se implice ca aceste traume, aceste tragedii ale noastre să se cunoască încă din fragedă copilărie. Noi așa educăm o generație în spirit democratic și așa educăm o generație cu gândire critică, cu spirit analitic și o generație care nu repetă greșelile pe care le-au făcut anterior strămoșii noștri.”
De ce nu este propagandă
Una dintre cele mai toxice narațiuni promovate de canalele de propagandă rusă este că aceste inițiative educaționale ar constitui „atacuri asupra identității moldovenești” sau „instrumente de rusofobie”. Aceste afirmații echivalează cu a pretinde că adevărul istoric este periculos.
Diferența esențială dintre educația pentru memorie și propaganda politică constă în scopul și metoda lor. Așa cum subliniază Ștefan Bejan, „propaganda instigă la ură, justifică crime și regimuri represive, vrea să ne inducă ideea că regimul comunist a fost unul blând. Educația istorică, dimpotrivă, vrea să cultivăm empatia, să înțelegem suferința și să fim mai buni”.
Educația istorică se bazează pe fapte, mărturii, documente. Propaganda ignoră sau distorsionează aceste surse. Un documentar precum „Siberia din oase” prezintă realitatea trăită de oameni concreți – nu prin discurs politic, ci prin povești umane, mărturii, emoții.
Lecțiile Europei: cum tratează statele democratice traumele trecutului
R. Moldova nu este singura țară care se confruntă cu moșteniri traumatizante. Lecțiile celor care au trecut prin războaie, ocupații sau regimuri autoritare arată că asumarea trecutului este fundamentală pentru construcția unei societăți sănătoase.
Germania este exemplul cel mai elocvent: un stat care a provocat tragedii de proporții planetare în secolul XX, dar care a avut curajul să-și recunoască vinovăția, să-și educe populația în spiritul adevărului istoric și să plătească despăgubiri. Această asumare a făcut din Germania o societate pacifistă, empatică și conștientă de pericolele extremismului.
Țările Baltice – Estonia, Letonia, Lituania – au inclus în educație mărturiile supraviețuitorilor gulagului sovietic, iar Polonia, țară devastată de război și ocupații succesive, și-a construit reziliența tocmai pe memoria colectivă a suferinței și a rezistenței.
„Polonia și-a unit societatea în jurul ideii că nu trebuie să mai fie niciodată victimă. Poate de asta și înțelege mai bine rolul său în ceea ce se întâmplă acum și investește inclusiv în apărare și caută să-și consolideze instituțiile statului. Și noi, de cealaltă parte, nu am înțeles încă sau nu înțelegem ce se întâmplă și de ce avem nevoie de o educație care să ne trezească”, observă Bejan.
Profesoară: Elevii au empatizat profund
Elena Melnic, profesoară de istorie la Liceul „Spiru Haret” din Chișinău, spune că abordarea acestor teme în școli nu este nouă, dar este esențial ca ele să fie prezentate elevilor în mod viu și empatic: „În carte nu vezi sentimente, dar în film vezi emoții, vezi trăiri. Copiii au reacționat. Unii au empatizat profund cu cei care au trăit acele momente. Citindu-le în carte, nu întotdeauna empatizezi”.
Timp de decenii, deportările au fost ascunse, negate, șoptite doar în familie. Doar după 1990 s-a început timid procesul de recuperare. Astăzi, datoria educațională este de a scoate aceste povești din tăcere și de a le reda demnitatea, consideră profesoara.
„După anii 90, tot mai multă lume a început să vorbească despre evenimentele care anterior erau trecute sub tăcere și noi, profesorii, îi rugam pe elevi să vină cu mărturii ale rudelor lor, bunei, mătuși care au trecut prin așa ceva, ca să scoatem la lumina zilei acele evenimente despre care nu s-a vorbit. Așa au apărut mărturii în unele broșuri, mai târziu au fost puse în scenă diferite spectacole despre deportările în Siberia. Și totodată, era necesar ca în școli, în manualele de istorie, să fie incluse aceste evenimente, deoarece despre ele se vorbea doar la general, foarte succint. Era necesar de relatat elevilor, de explicat care au fost cauzele acelor evenimente, cine a participat la ele, care au fost cele mai grave momente prin care au trecut oamenii din acea perioadă, care au fost consecințele, pentru a nu le repeta”, spune Elena Melnic.
Nu este un atac, este un act de justiție istorică
Vorbind despre deportări, nu acuzăm popoare, nu denigrăm identități, nu „rescriem” istoria, ci o restabilim în drepturile ei. „În documentar nimeni nu este învinuit, nici nu se vorbește despre regim, este arătată istoria așa cum a fost ea”, consideră Elena Melnic.
Potrivit ei, proiecția în școli a documentarului Siberia din oase este un pas spre vindecare, spre empatie și spre o generație mai lucidă, un semn că, în sfârșit, învățăm să ne cunoaștem istoria – nu pentru a ne ancora în ură, ci pentru a nu mai repeta tragediile trecutului.
Vitalina Rusu, o elevă de clasa a XI-a care a vizionat documentarul „Siberia din oase” la ore, s-a arătat nedumerită de valul de comentarii critice la adresa Ministerului Educației și a deciziei acestuia.
„Constat cu dezamăgire că gradul de incultură în Republica Moldova este îngrijorător, în contextul în care am văzut că unii părinți au cerut anularea ordinului care „încalcă Legea privind protecția copiilor împotriva informațiilor dăunătoare: filmul conține scenă de violență și denaturează adevărul”. Și nu, aici nu mai merge să băgați scuza că „fiecare are opinii diferite și nu ne puteți impune să credem propaganda voastră”, pentru că vorbim de un adevăr istoric al atrocităților sovietice, unanim recunoscut, și orice negare al acestuia ar însemna să scuipăm în sufletele străbunilor noștri, care bine n-au trăit cu „tătuca Stalin”. De altfel, această negare e și o consecință a deceniilor de ocupație sovietică, în care generații întregi au fost educate să se supună, să tacă, să accepte adevărul lor”, a scris eleva pe pagina sa de Facebook.
