Oameni Poeta Natalia Pîntea: „Și în sufletul meu, de multă vreme, duc un mare război, dar sper că, scriind această carte, l-am câștigat”

Cum e să scrii versuri în timpuri tulburi, pline de neliniște și de război? Cât loc de poezie este în albia literaturii contemporane, în care lupta dintre cuvinte, gânduri și sentimente e tot mai dură și tot mai greu de înțeles? Despre poeta Natalia Pîntea colegii săi spun că e o scriitoare curajoasă, deoarece nu a avut frică să dezvăluie public cele mai subtile taine ale sale. Noua carte a Nataliei, intitulată „Ce mult mi-aș dori să stau de vorbă cu tata”, este despre dragoste, despre împăcare, despre liniște și despre neliniște, despre  război și despre libertate. Toate au încăput într-un singur volum în care amintirile iau locul visurilor, iar visurile încap în cele mai potrivite cuvinte. Adresându-i opt întrebări autoarei, am încercat să-i înțelegem poezia găzduită între coperțile volumului „Ce mult mi-aș dori să stau de vorbă cu tata”.

„Citindu-i poezia, auzi în fiecare vers respirația ei adâncă, așa cum respiră oamenii după unele catastrofe care li se întâmplă sau după unele atacuri de panică. E o respirație profundă, care umple cu oxigen poezia. Iar sufletele noastre – cu emoții. Dacă ar fi să-i caut înrudirile cu poeții români, aș zice că seamănă cu Ana Blandiana și Ruxandra Novac. E la fel de serafică și pură ca și cele două poete. Când o întâlnești pe stradă, ai impresia că plutește. Zâmbește întruna și se uită la lume cu ochi plini de uimire. Emană atâta bună dispoziție, că unii oameni o caută doar pentru a scăpa de tristețe sau depresie. Poezia ei este o combinație între seninătatea și candoarea din poezia Anei Blandiana și cruzimea angelică din poezia Ruxandrei Novac.”  Dumitru CRUDU

Are 29 de ani. S-a născut în satul Măcărești, raionul Ungheni. A absolvit Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova (USM), specialitatea Limba și literatura română și limba engleză. Și-a continuat studiile la Facultatea de Jurnalism, tot la USM, obținând un master în Științe ale Comunicării. Este membră a atelierului „Vlad Ioviță”, coordonat de Dumitru Crudu. A publicat versuri în revistele „Timpul”, „Argeș”, „Planeta Babel”, „O mie de semne”, „Prodigy”, „Meridianul Timișoara”. Recent, a lansat volumul „Ce mult mi-aș dori să stau de vorbă cu tata”, apărut la Editura POLISALM. 

— Natalia, ce vrea să spună titlul proaspetei tale cărți „Ce mult mi-aș dori să stau de vorbă cu tata”?

— Titlul cărții este un vers dintr-un poem, care sugerează dorința de a sta de vorbă cu tata, care a murit în 2011. E un titlu care a venit firesc și care exprimă absența unui om pe care nu o pot înlocui cu nimic. Cei care vor citi cartea își vor da seama de atașamentul meu față de tata și de nevoia lui în viața mea în niște situații concrete. Dacă nu le spun aici, e pentru că îmi doresc ca cititorul să le descopere singur. 

— Încerci cumva, prin această carte, să le transmiți adolescenților mesajul „părinții nu sunt veșnici”?

— Când am scris această carte, nu m-am gândit la o anumită categorie de oameni. Am simțit nevoia să mă confesez, așa cum obișnuiam s-o fac în jurnalele pe care le țineam în adolescență. E o carte complexă. Am adunat un amalgam de stări în ea: și dor, și nostalgie, și durere, și rușine… Prin tata vorbesc și despre mine, prin urmare, este o carte și despre identitate. Poeta Irina Nechit menționa la lansarea volumului că am fost foarte curajoasă să dau cortina la o parte și să prezint niște realități dure, despre care alții ar evita să vorbească.

— Când ai modelat ultima dată un avion din hârtie? Altfel spus, când ultima dată ți-a fost dor de tata?

— De multe ori mi-e dor de tata. Mi-e dor de cel care ar fi putut fi, dacă ar fi avut grijă de el, dacă ar fi apucat pe alt drum. Țin extrem de mult la niște amintiri din copilărie – când mă învăța să fac avioane de hârtie, când mă lua în brațe… Adolescența mi-a fost marcată de niște momente pline de afectivitate, cum ar fi pătura pe care o punea peste mine diminețile când mă găsea dezvelită, atunci când îmi asculta poeziile și eseurile mele, atunci când l-am îmbrățișat pe tata… Poezia mea arată cât de tare am nevoie de el și la maturitate.

— Aveai 15 ani când ai rămas orfană de tată. La ce vârstă a intrat poezia în viața ta?

— Prima încercare de a scrie poezie a fost în clasa V-a, când profesoara de română, Zina Goian, ne-a dat temă pentru acasă să scriem un poem despre iarnă. Eu am luat atunci unica notă de 10 din clasă. Am revenit la poezie prin clasa a VIII-a, după ce mama mi-a rupt jurnalul pe care-l țineam. De frică că o să-mi rupă și caietul cu poezii, învățam poeziile pe de rost imediat ce le scriam, ca să nu le uit dacă le pierd.

— Ce zice mama despre poezia ta?

— În adolescență, mi-am dorit-o foarte tare prietenă pe mama, dar ea nu mi-a acordat atenția pe care eu am vrut-o. Era întotdeauna preocupată de grijile de la țară. Ea a ținut toată gospodăria și merită tot respectul pentru asta. Eu însă, tot timpul am tânjit după dragoste și atenție. A aflat că am publicat această carte și mi-a spus că ar vrea s-o citească, eu însă nu-mi doresc asta.

— În condițiile războiului din vecinătate, în condiții de sărăcie, corupție, frustrare, cât loc de poezie mai e în viața noastră?

— Atâta timp cât vom trăi, cât va exista viață, va fi loc de poezie. Sunt conștientă de ce se întâmplă în lume, mai ales în țara vecină. Am și scris la atelierul „Vlad Ioviță” câteva poeme la acest subiect.  Dar, și în sufletul meu, de multă vreme, duc un mare război, dar sper că, scriind această carte, l-am câștigat.

— Cine are astăzi cel mai mult nevoie de poezie?
— Toată lumea care o iubește și care găsește un sens în asta.

— Predilecția pentru ecrane distanțează această lume de carte, de lectură. Cum pot fi readuși la carte adolescenții pentru care viața începe și se termină în fața ecranului unui telefon?  

— Copiii din ziua de astăzi sunt foarte privilegiați prin faptul că au toate resursele la îndemână pentru a se informa, ceea ce nu este caracteristic generațiilor anterioare. Cred că părinții ar putea echilibra excesul folosirii telefonului mobil, încurajând copilul spre o activitate interactivă sau educativă, cum ar fi lectura sau găsirea unui hobby pe potrivă. Cu siguranță, fiecare copil are un talent, iar părintelui îi revine și misiunea de a-l descoperi și de a-l ajuta să se dezvolte într-un mediu potrivit.