Educatoarea care știe când să învețe copilul o literă, când să-l deprindă să lege un șiret și când, pur și simplu, să-l ia de mână

Ana Mogorean, din satul Drăgănești, r. Sîngerei, este laureata concursului pentru cel mai bun educator, organizat de Ministerul Educației cu prilejul Zilei Mondiale a Educației. Am contactat-o în ziua imediat următoare desemnării ei drept „Educatoarea  anului” și ne-am convins că, dincolo de titlurile nobile și diplomele de merit, povestea vieții sale este despre copii, răbdare și munca pe care a ales că o facă de  când era mică.

Chiar Ana ne-a povestit că își însoțea mama, care era educatoare, la grădiniță. Privea dintr-o parte, se juca și încerca să-i imite munca.

„Mama era educatoare. Deseori mergeam la ea. Îmi plăcea să o fac pe mica educatoare”, povestește Ana. Așa a apărut dorința de a lucra cu cei mici. Astăzi spune că cel mai mult îi place felul în care copiii îi privesc pe adulți: sincer, cu speranță și fără prejudecăți. „Îmi place cum ei se uită la noi, cum ne acceptă așa cum suntem. Îmi place cum zâmbesc. Îmi place totul la ei.”

Drumul spre titlul de cea mai bună educatoare 

Concursul republican a avut mai multe etape, fiind testate diverse aspecte ale profesiei. Mai întâi, participanții au completat un chestionar privind misiunea educatorului, experiența profesională, momentele memorabile și succesele lor. A urmat elaborarea unui portofoliu interactiv digital, iar apoi interviurile de performanță, care au inclus o situație didactică și un studiu de caz. „La etapa raională, probele s-au desfășurat cu prezență fizică, iar etapa republicană a fost organizată online”, își amintește Ana, precizând că din cei 13 participanți, 7 au ajuns în finală. În continuare, pentru Ana a urmat una dintre cele mai dificile probe: o activitate demonstrativă la Chișinău, pentru care a aflat tema, instituția și grupa de copii cu doar două zile înainte. 

„Tema a fost despre buburuză, albinuță, despre lumea insectelor explicată unor copii de șase ani. Pentru mine, cel mai complicat a fost să desfășor o activitate cu niște copii pe care nu-i cunoșteam. Nu le cunoșteam capacitățile, nu le cunoșteam mofturile. Mă gândeam mult cum voi reuși să leg această relație cu ei”, povestește educatoarea de la Drăgănești.

A avut în față o grupă numeroasă, de 27 de copii, iar experiența acumulată în anii de muncă a ajutat-o să transforme emoțiile în energie, astfel încât, după activitatea demonstrativă, să susțină și un masterclass pentru cadrele didactice din instituția în care s-a desfășurat proba.

„Educatorul este educator, ori la oraș, ori la țară”

Anul trecut, Ana a avut grupa pregătitoare, iar în acest an lucrează cu grupa de creșă. Deocamdată are nouă copii, deoarece micuții sunt aduși treptat, pentru a se adapta. Pe lista de așteptare sunt încă 13 copii.

„Treptat, treptat, luăm câte un copil, câte doi, fiindcă pentru ei este greu să se adapteze prea repede”, explică educatoarea.

În grădinița din sat sunt în jur de 94 de copii, împărțiți în șase grupe. Numărul lor este însă în scădere. Tinerii pleacă la oraș sau peste hotare, iar familiile care rămân au, de regulă, unul sau doi copii. „Nu au curaj să nască mai mulți în aceste timpuri tulburi”, zice ea.

Ana spune că nu vede o diferență fundamentală între munca unui educator de la sat și cea a unui educator de la oraș. „Consider că educatorul este educator, indiferent unde locuiește,  la oraș ori la țară.”

În sat însă aproape toată lumea se cunoaște. Educatorul îi cunoaște nu doar pe copii, ci și familiile lor, iar acest aspect este un avantaj.

Despărțirea care a durut

Prima ei grupă a fost și prima promoție de copii pe care a crescut-o. Astăzi, aceștia sunt deja elevi în clasa I. Spune că legătura dintre ei nu s-a rupt odată cu plecarea lor la școală. Copiii și părinții o vizitează, o sună și o întreabă cum este. Despărțirea de grădiniță a fost grea pentru toți.

„La sfârșitul grădiniței, am plâns și eu, și copiii, și părinții. Ne-am deprins unii cu alții, ne-am împrietenit.”

Pentru Ana, acea grupă nu a fost doar un colectiv de copii. A fost o comunitate în care adulții și cei mici au învățat unii de la alții.

Când a plecat la concurs, le-a spus copiilor că merge la Sîngerei și la Chișinău pentru a desfășura activități asemenea celor pe care le face cu ei.

„Îmi spuneau: «Succese, doamna Ana!» Se mândreau și țineau pumnii pentru mine.”

Un copil cu autism i-a schimbat perspectiva

Una dintre cele mai importante experiențe profesionale ale Anei a fost munca pentru integrarea unui copil cu autism.

„La început, relația cu el a fost cam dificilă. Copilul reacționa negativ, era distant. Apropierea și încrederea s-au construit cu greu. Totuși, am reușit să legăm o relație de prietenie și să avem încredere unul în altul”, explică educatoarea, precizând că nu a renunțat, a mers înainte cu răbdare, pas cu pas. A discutat cu mama copilului și, împreună, au ales ca acesta să frecventeze grădinița. În timp, schimbările au devenit vizibile.

„Treptat, treptat, cu răbdare, am legat o relație caldă și frumoasă. El atât de mult s-a schimbat. A devenit înțelegător.” Totodată, Ana i-a învățat și pe ceilalți copii să-l accepte. Le-a explicat că fiecare copil are dreptul la dragoste, educație și respect. „Toți suntem copii. El este un copil minunat. Are nevoie de dragoste, are dreptul la învățătură, are dreptul, ca și voi, la tot ce-i mai bun în viață”, a pledat Ana și copiii au înțeles. Când au ajuns la școală, au continuat să aibă grijă de colegul lor.

Ana recunoaște că pentru ea aceasta este una dintre cele mai mari reușite din experiența sa pedagogică: e important nu doar să-i învețe pe copii litere și cifre, ci să-i convingă să fie oameni în orice condiții.

Ana spune că un copil care nu vrea să meargă la grădiniță trebuie ajutat să simtă că acolo este în siguranță.

„La grădiniță este ca acasă. Sunteți primiți cu căldură, sunteți iubiți, apreciați, încurajați. Aici ne jucăm, dormim, mâncăm și legăm o relație de prietenie.”

Copiii deprind în fiecare zi lucruri aparent simple, dar esențiale: să stea corect la masă, să mănânce frumos, să-și aștepte rândul, să-i respecte pe ceilalți, să se îmbrace singuri și să-și lege șireturile.

Pentru cei din grupa pregătitoare începe și pregătirea pentru școală. Copiii învață să țină corect pixul, să deseneze, să coloreze, să scrie elemente grafice, să numere, să adune și să scadă. Literele sunt învățate mai ales vizual, prin jocuri și metode interactive.

Dar, înainte de toate, spune Ana, copilul trebuie să învețe să trăiască alături de ceilalți.

Copiii și vârstnicii satului

Educația pe care o oferă Ana nu se oprește la ușa grădiniței. Copiii merg periodic la centrul de plasament din localitate, unde locuiesc mai mulți vârstnici singuratici. De sărbători, cei mici merg cu activități și scenarii pregătite, colindă și le urează bătrânilor un an nou fericit, iar Ana le vorbește celor mici despre respect și grijă.

„Atunci când vedeți o bătrânică, trebuie să o ajutați. În primul rând, să o ajutați, să o salutați, să nu vorbiți urât și să nu răspundeți înapoi.”

Pentru ea, respectul față de oamenii în vârstă este o lecție care ar trebui însușită cât mai devreme. 

Familia îi este alături

În spatele succesului de la concurs se află și familia Anei. Soțul lucrează în construcții, dar este unul dintre cei mai importanți susținători ai ei. O ajută inclusiv la pregătirea materialelor didactice: decupează, confecționează diverse elemente împreună cu ea. „Am avut foarte mare susținere din partea lui. Mă înțelege și mă ajută întotdeauna.”

În familie, spune Ana, principiul este simplu: să se accepte, să se înțeleagă, să se ajute și să se susțină reciproc. Și cei doi copilași ai ei au urmărit concursul. Au stat online, au privit și au felicitat-o.

Poate că drumul Anei spre această profesie nu a fost planificat în cele mai mici detalii. A studiat în cadrul unei forme de învățământ cu frecvență redusă, având un copil mic de crescut, și uneori s-a întrebat de ce nu a învățat mai devreme. Astăzi însă nu regretă.

„Eu merg permanent cu un motto în viață: tot ce se face se face spre bine. Așa a fost să ajung eu educatoare.”

Iar concursul i-a adus nu doar titlul de laureată, ci și o nouă treaptă profesională. Accederea în finală îi permite să obțină următorul grad didactic. Pentru o educatoare dintr-un sat în care numărul copiilor scade de la an la an, această recunoaștere este și mai importantă.

Ana Mogorean nu vorbește despre copii ca despre niște „elevi” care trebuie doar să învețe. Ea vorbește despre ei ca despre niște oameni mici care trebuie ascultați, acceptați și ajutați să crească. Poate tocmai aici se află secretul unui educator bun: să știe când să învețe copilul o literă, când să-l învețe să lege un șiret și când, pur și simplu, să-l ia de mână.