„Petreceți câteva săptămâni trăind ca noi, iar nemulțumirile voastre față de acasă vor dispărea rapid.” Gândurile unui scriitor devenit soldat în armata ucraineană, la 4 ani de război

Andriy Lyubka, scriitor, poet și traducător, devenit recent soldat în armata ucraineană, scrie, într-un eseu cu ocazia celor 4 ani de la invazia rusească în Ucraina, despre motivația poporului ucrainean de a duce în continuare lupta pentru supraviețuire. 

Optimism, reziliență și speranță sunt cuvintele pe care le folosește ca să descrie situația actuală a poporului ucrainean, menționând că „oamenii sunt atât de epuizați încât pare că lucrurile pur și simplu nu mai pot deveni mai rele.” 

În acest context, scriitorul descrie Ucraina drept „piatra de temelie a securității UE în 2026” și invocă câteva lecții de reziliență pe care le pot lua celelalte state europene de la Ucraina.

Citiți eseul integral semnat de Andriy Lyubka

„Cu o lună în urmă, mi-am pus pe pauză activitatea de scriitor și voluntar și m-am înrolat în armata ucraineană. Când am plecat la serviciul militar, unii cunoscuți și-au luat rămas-bun de la mine de parcă aș fi fost deja mort.

Totuși, eu m-am gândit exact opusul: dacă vrei să supraviețuiești, să-ți aperi familia, casa și țara, trebuie să fii bine instruit și pregătit să te protejezi. Iar pe continentul nostru nu există o școală mai bună decât Forțele Armate ale Ucrainei.

Așa că atunci când am îmbrăcat uniforma militară, am simțit că îmbrac o armură de protecție, crescându-mi șansele de supraviețuire în comparație cu civilii din jur. Această conștientizare m-a umplut de încredere și optimism.

Citind aceste rânduri, s-ar putea să fiți neîncrezători. Dar nu sunt singurul. Dacă Dumnezeu ar avea simțul umorului, ar izbucni în râs la gândul că, dintre toate națiunile europene de astăzi, ucrainenii sunt cei mai mari optimiști. Potrivit unui sondaj paneuropean realizat la sfârșitul anului trecut de Consiliul European pentru Relații Externe, 41% dintre ucraineni își exprimă optimismul cu privire la viitorul lumii. Prin comparație, doar 7% dintre italieni împărtășesc această perspectivă, la fel ca 8% dintre francezi și 12% dintre danezi.

Ar fi logic să presupunem că ucrainenii sunt naivi sau nebuni, deoarece în lumea de azi nu sunt prea multe motive de optimism. Însă explicația reală este mult mai dramatică: în al patrulea an de război pe scară largă, oamenii sunt atât de epuizați încât pare că lucrurile pur și simplu nu mai pot deveni mai rele. Iar dacă nu pot deveni mai rele, atunci zile mai bune trebuie să urmeze. În cele din urmă, optimismul, credința și speranța pot fi ultimele surse de reziliență pe care niciun suflet întunecat nu le poate taxa.

Printre noi există optimiști „matematici”, care cred că lucrurile se vor îmbunătăți pur și simplu pentru că o lungă perioadă de ghinion trebuie, inevitabil, să fie urmată de una bună. Există optimiști „analitici”, care își susțin speranța cu argumente solide: Rusia slăbește și alunecă într-un declin economic, iar partenerii noștri s-au trezit, în sfârșit, și sunt gata să investească în apărare.

Și există optimiști fataliști, care așteaptă o „lebădă neagră” sub forma unei catastrofe globale, a morții subite a unui dictator sau a unui alt miracol improbabil, precum învierea Națiunilor Unite.

Îmi amintesc cum, în urmă cu câțiva ani, am petrecut o lună în Slovenia — un paradis pe țărmul Mării Adriatice. Toți cei pe care i-am întâlnit se plângeau amarnic de țara lor și își cereau scuze pentru orice. Abia mai târziu am aflat că, în folclorul balcanic, slovenii sunt considerați cei mai pesimiști și veșnic nemulțumiți dintre națiuni.

Atunci mi-a venit o glumă în minte — o glumă care, între timp, și-a pierdut o mare parte din umor. Am propus lansarea unor cursuri de patriotism de o lună în Ucraina pentru alte națiuni: petreceți câteva săptămâni trăind ca noi, iar nemulțumirile voastre față de acasă vor dispărea rapid. V-ați întoarce în Slovenia (sau de oriunde ați venit) ca patrioți înfocați ai propriei țări.

Astăzi, ceea ce suna aproape ca o glumă este confirmat de cercetări sociologice: dacă europenii au nevoie de mai multă încredere în ei înșiși și în ziua de mâine, ar trebui să privească spre Ucraina. Țara noastră nu este doar o rană deschisă, ci și o sursă de forță — dovada că, chiar și într-o lume modernă cinică și turbulentă, nu trebuie să-ți abandonezi principiile pentru a supraviețui.

Astfel, 24 februarie 2026 marchează nu doar a patra aniversare a lansării crimei de război masive a Rusiei, ci și o dovadă elocventă că legea neanderthaliană a forței brute nu a reușit să triumfe. La începutul celui de-al cincilea an de agresiune pe scară largă, ursul turbat încă nu și-a atins nici măcar obiectivele inițiale — ocuparea totală a Donbasului, ca să nu mai vorbim de ștergerea Ucrainei de pe hartă.

În acest ceas întunecat pentru Europa — intimidată de Rusia și trădată de America — Ucraina a devenit un fel de far, un exemplu viu că, chiar și în cea mai aprigă furtună, este posibil să nu renunți și să lupți pentru supraviețuire. Repet acest lucru pentru că este esențial: nu să lupți pentru supraviețuire trădându-ți direcția, ci să lupți pentru supraviețuire rămânând ferm ancorat în valorile tale. Dacă Ucraina a reușit, de ce nu ar putea și Europa?

Privite astfel, cuvintele lui Wolfgang Ischinger, președintele Conferinței de Securitate de la München, nu mai par atât de scandaloase. Într-un interviu pentru Tagesspiegel, el a declarat că „atât timp cât Ucraina luptă, pericolul pentru Europa rămâne limitat”. Afirmația sa poate fi citită cinic, ca și cum Europa nu ar avea un interes real în pacea pentru Ucraina. Dar este mult mai relevant să o privim prin prisma realpolitik-ului: Ischinger recunoștea, de fapt, că rezistența Ucrainei este acum fundamentul securității europene. Repet: nu NATO, ci Ucraina a devenit piatra de temelie a securității UE în 2026.

Într-un mod destul de bizar, adevărata integrare europeană a Ucrainei are deja loc. Documentele încă nu au fost semnate, dar în practică suntem integrați în Uniunea Europeană din multe privințe. Iar dacă UE dorește să supraviețuiască și să se consolideze ca actor geopolitic, trebuie să integreze Ucraina. Mai precis, trebuie să se integreze reciproc cu Ucraina.

Vremurile în care relațiile dintre UE și Ucraina semănau cu cele dintre profesor și elev au dispărut demult. Prin ani de încercări și război, Ucraina a dobândit o experiență inestimabilă în materie de reziliență, a învățat lecții reale de supraviețuire pe câmpul de luptă și, în cel mai dificil moment al său, a făcut un salt tehnologic prin aplicarea creativă a inovației în industria de apărare. Astăzi, avem multe de împărtășit partenerilor noștri.

Acum 22 de ani, când am participat la primul meu miting politic în timpul Revoluției Portocalii din 2004, nici nu puteam visa la o asemenea realitate. Pe atunci, ca student naiv în primul an, credeam că aderarea Ucrainei la UE ne va rezolva instantaneu toate problemele. Pentru mine, dezvoltarea însemna să adoptăm liniștiți și fără întrebări fiecare normă și practică de la Bruxelles — cu ce am fi putut contribui noi, rudele sărace și înapoiate?

Au trecut două decenii de atunci: Revoluția Demnității, războiul hibrid din 2014 și apoi invazia pe scară largă din 2022. Au fost ani de eforturi persistente și de mișcare hotărâtă spre Europa — un drum pe care îl vedeam ca pe o întoarcere istorică și culturală acasă. Acești 22 de ani cuprind întreaga mea viață conștientă, ghidată de visul generației mele de a face Ucraina europeană.

Astăzi ne aflăm în pragul împlinirii acelui vis. Ucraina se află în centrul vieții europene; destinul țării noastre modelează viitorul continentului. Aș observa, cu o ușoară ironie, că în acest caz proverbul ucrainean „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-I planurile tale” s-a dovedit pe deplin adevărat.

Am visat atât de mult la europenizarea Ucrainei, încât acum vedem că a sosit momentul să ucrainizăm Europa — să o învățăm reziliența, fidelitatea față de principii și, oricât de improbabil ar suna, optimismul.

Iar a patra aniversare a invaziei criminale a Rusiei este un prilej potrivit pentru a spune că sunt mândru că sunt ucrainean. Și pentru a adăuga: Europa este profund norocoasă că are Ucraina.”

Andriy Lyubka are 38 de ani, este scriitor, poet și traducător ucrainean de origine letonă. El este autorul a șase volume de poezie, o carte de nuvele și șase romane. Operele lui au fost traduse în peste 15 limbi, inclusiv în engleză, germană și poloneză.

Recent, a fost laureatul premiului comun al Forumului pentru Cooperare și Dialog Polonia–Lituania și al Forumului Jerzy Giedroyc. Din 2013 acest premiu este oferit pentru „o contribuție remarcabilă la aprofundarea relațiilor politice, culturale, academice și sociale în regiune”. 

Lyubka este și  membru al comitetului premiului național Shevchenko și organizația culturală PEN Ukraine. La sfârșitul lui ianuarie 2026 s-a înrolat în armata ucraineană.