„Chișinăul este cuibul corupției din educație”. Ala Revenco, directoarea Asociației „Părinți Solidari”, la Podcast ZdCe
Corupția în sistemul de educație reprezintă un fenomen grav și răspândit pe larg, iar pentru combaterea lui este necesară voință politică și presiune din partea societății, susține Ala Revenco, directoarea Asociației „Părinți Solidari”, invitată la Podcast ZdCe.
Ala Revenco se referă la cazurile de rezonanță investigate în ultima perioadă de organele de drept, în special la instituțiile de învățământ din Municipiul Chișinău, la modul cum sunt delapidați banii publici, prin achiziții publice fraudate, angajări fictive și plăți informale, și cum sunt cooptați în acest cerc vicios, pedagogii, părinții și elevii.
— Mita, plățile informale, achizițiile trucate, angajările fictive, cheltuielile ineficiente sau nejustificate – sunt problemele sistemului de educație care au determinat, la un moment dat, un grup de părinți să fie mai vocali. S-a format mai întâi un grup, ulterior s-a formalizat Asociația „Părinți Solidari”, care funcționează de aproape un deceniu. În acest răstimp, cât de mult v-ați simțit solidari în demersurile dumneavoastră și cât de mult v-ați simțit solitari, neauziți de către autorități?
— Noi ne-am fondat ca grup informal în decembrie 2015, după care, la un an distanță, ne-am legalizat existența într-un ONG. Pe atunci, nu știam nimic despre ONG-uri, despre activitatea societății civile. Suntem patru cofondatoare, dar și aveam în grup aproximativ 20 de părinți implicați, care ne susțineau activ. Am creat asociația și am început să punem pe agenda publică subiectul taxelor informale din educație, și nu doar taxele informale, dar și alimentația. Am început cu aceste două subiecte. Ne ciocneam peste tot de reproșul că statul nu dă nimic și trebuie părinții să acopere toate neajunsurile din sistem. Și am zis să vedem ce dă statul. Așa am ajuns la bugete, mai departe – la achiziții și monitorizarea banilor publici din sistemul educațional. Cu 10 ani în urmă, părinții nu vedeau un buget de grădiniță. Dacă acum noi îl putem accesa pe paginile web ale instituțiilor, în special ale celor din Chișinău, în acea perioadă când noi am obținut primul buget al unei instituții de învățământ, a fost ceva extraordinar. Acum, aceste informații sunt în mare parte disponibile public. Și s-a dovedit că statul dă și că problema este în eficiența utilizării banilor și în prioritizarea lor.
— Care ar fi abordarea corectă legată de plățile pe care poate unii părinți ar vrea să le facă voluntar? E nevoie de legalizarea acestor plăți sau de interzicerea totală a unor plăți pentru instituțiile de educație?
— De fapt, deja avem reglementat acest domeniu, fiindcă Ministerul Educației a elaborat un regulament care prevede posibilitatea de donații prin sistemul MPay și care să vină direct pe contul instituției și să fie gestionate conform unul regulament care să asigure transparența și să fie anumite domenii în care el poate fi utilizat, anumite reguli. Problema este că timp de un an sau chiar deja doi, doar 400 de instituții au deschis aceste conturi trezoreriale și doar 100 au primit donații prin ele. Nu se vrea transparență, nu se vrea nici corectitudine în multe instituții, fiindcă dacă banii îți vin pe contul bancar al instituției, tu deja nu-i mai poți utiliza după bunul plac. Banii în numerar, care vin în plicuri, îi poți utiliza și îi poți împărți cum vrei tu. Îi poți pune în plicuri, îi poți da cui vrei tu.
Dar vreau să pun aici accentul că banii plătiți benevol pot veni nu doar de la părinți, dar pot fi implicați și absolvenții instituțiilor, și comunitatea locală, și agenții economici. Partea cu absolvenții are un potențial enorm, fiindcă o persoană absolventă poate face din toată inima o donație pentru școala sa, fără ca școala să aibă vreo obligație față de ea.
Dar acele asociații de părinți care legalizează plățile de la părinți, le oficializează, le asigură o anumită corectitudine, ele necesită să aibă președinte, contabil, cenzor. Sunt niște plăți care uneori pot să mănânce jumătate din banii cei care vin în contul asociației, fiindcă acești oameni trebuie remunerați, nimeni nu o să facă munca aceasta gratuit. O altă problemă este că asociațiile nu sunt deloc transparente. Aceste asociații obștești ale părinților, care activează pe lângă școli, nu sunt controlate de nimeni. Nu dau raportul la nimeni. Au fost mai multe cazuri în care părinții au solicitat rapoarte de la aceste astfel de asociații și părinții, pur și simplu, nu le-au obținut sau le-au obținut într-o formă foarte vagă. Și aceste forme trebuie excluse. Taxele informale nu trebuie să existe prin definiție. Orice părinte care își duce copilul la o instituție de învățământ, el are asigurat prin lege un anumit spectru de servicii educaționale pe care statul le oferă gratuit, pentru care statul a bugetat acești bani în bugetul instituției. Și părintele nu trebuie să aibă nici obligațiunea, nici senzația că trebuie să dea ceva, să contribuie pentru binele copilului. Asta e responsabilitatea statului.
— Ce trebuie să facă un părinte atunci când i se cer bani într-o instituție de educație?
— Primul sfat pentru părinți, chiar de la început de an, dar și la orice etapă, el poate spune că lucrul acesta este ilegal, că multă lume a fost reținută, că părinții sunt amendați pentru că participă la astfel de colectări și că nu vrea să fie parte la un proces ilegal. Dacă la o ședință cu părinții, la un moment dat, iese profesorul din clasă și rămân doar părinții și discută despre colectări ilegale, părintele respectiv poate refuza să participe. Și atât, nu trebuie să rămână, să se expună. Dacă se încep hărțuiri, învinuiri, dacă i se cere să participe la colectarea de bani, atunci poate fi sesizată Direcția de educație și chiar și poliția. Doar așa pot fi prevenite niște acțiuni mai grave.
— Eu cred că uneori cazurile individuale de curaj foarte mult schimbă situația, chiar și într-o clasă sau într-o comunitate. Dacă măcar o persoană este suficient de fermă să spună nu, uneori lucrurile se pot schimba.
— Se schimbă, dar foarte încet. Unii părinții ne spun că la ei nu se colectează. Sperăm că sunt sinceri. În acele cazuri, noi ne bucurăm foarte mult pentru ei, dar totuși părinții încă nu înțeleg că toate colectările sunt nocive. Chiar dacă ei colectează pentru un dulap în clasă, asta la fel este colectare. Și în cazul când există inițiative – vine un părinte și spune: „Haideți să cumpărăm un dulap în clasă”, fiecare părinte trebuie să înțeleagă: eu dacă vin cu o inițiativă, eu mi-o asum. Nu vin și cer de la toți să contribuie. Cea mai bună reacție atunci când se sugerează că ar trebui ceva în clasă este: „Haideți să mergem să-i spunem directorului!” El este cel care gestionează bugetul și el primul trebuie să știe despre o necesitate în instituție.
— Ce ar trebui să facă autoritățile din întreg sistemul de educație?
— Trebuie să vrea să lupte cu acest fenomen. Cu adevărat să vrea. Când se vrea cu adevărat, se găsește soluție, se identifică soluție. O soluție este să se creeze un canal de sesizare a acestor cazuri, să fie deschiderea față de părinți, dar fără ca imediat informația să fie transmisă înapoi în instituție.
E nevoie de voință politică. Iar ca să apară voința politică, trebuie să fie presiune socială și trebuie să fie o presiune socială mare. Eu invit și încurajez părinții să nu se teamă să declare, să vină cu sesizări. Chiar dacă o sesizare, două, trei, zece o să fie ineficiente, dar dacă o să se adune douăzeci de plângeri pe aceeași instituție, nu vor mai putea să treacă cu vederea acest caz. Fricile părinților sunt mult mai mari decât sunt riscurile adevărate. Și vreau să spun că nici în cazul când părinții se conformează și plătesc aceste taxe, nu înseamnă că copilul lor se află într-un mediu sigur și într-un mediu confortabil pentru el. Am văzut zeci de cazuri de violență în instituțiile de învățământ și părinții din aceste instituții chiar plăteau, adică nu era problema că n-au plătit și a fost o atitudine deosebită față de copilul lui, dar erau cu părinții care plăteau și oricum atitudinea față de copii era oribilă, erau admise acte de violență sau atitudini foarte, foarte necorespunzătoare unei instituții de învățământ. Dar există și posibilitatea de a raporta la finalul unui ciclu de învățământ: când copilul pleacă din grădiniță, scrieți o plângere la CNA sau la Direcția de Educație; după clasa a IV-a, dacă sunteți într-o școală primară; după clasa a IX-a, dacă sunteți în gimnaziu; după clasa a XII-a, dacă sunteți în liceu. Acumulați probele, capturi de ecran, documente, poze. Important e ca probele să nu fie de un an, fiindcă intervine termenul de prescripție.
— În plus, există riscul ca elevii, copiii să învețe într-un sistem de corupție de mici.— Din clasele a II-a, a III-a, copiii sunt cei care vin cu banii. Plus la asta, ei ascultă discuțiile părinților acasă. Și dacă profesorii se plâng de atitudini urâte din partea copiilor și din partea părinților, păi e din cauza că părintele care îi zâmbește și îi întinde plicul îl percepe ca fiind corupt. Și părintele, la urmă, nu o să-i rămână ideea cât de bun a fost profesorul, dar faptul că profesorul ăsta a fost acel care ne punea să-i strângem bani pentru nu știu ce sau noi trebuia să-i dăm directoarei 2000 de lei în plic la fiecare sărbătoare. Și profesionalismul directoarei nu o să conteze în acest caz. Și profesionalismul profesorului nu o să conteze. Și calitățile lui de cadru didactic nu o să conteze. Ce o să rămână în sufletul părintelui este această amărăciune, nemulțumire și frustrare că el a fost nevoit 10–12 ani să plătească.
