Editorial Patru ani de război în Ucraina cu „mâna pe puls”: între cifrele morții și bătălia pentru libertate

Au trecut patru ani de la dimineața de 24 februarie 2022, când țara vecină a fost trezită de sunetul exploziilor într-o realitate pe care mulți o credeau imposibilă în secolul XXI: un război de amploare, declanșat de Rusia împotriva Ucrainei.

Eu m-am trezit în patul meu călduț nu de la sunetul bubuiturilor, ci al mesajelor continue ale colegilor: „A început războiul!” Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi sun sora care s-a stabilit cu traiul în Ucraina acum mai bine de 20 de ani. Trebuia să mă asigur că este bine, lucru pe care continui să-l fac zilnic în cei patru ani de război. Așa trăim de atunci, ei – printre alarme și bubuituri, iar noi – cu frica pentru cei dragi.

Trăind „cu mâna pe puls”

În cei patru ani de război, harta fricii s-a redesenat zilnic: orașe întregi au fost arse din temelii, iar cifrele au devenit greu de rostit. De la începutul invaziei pe scară largă a F. Ruse în țara vecină, Misiunea de monitorizare a drepturilor omului în Ucraina (HRMMU) a documentat moartea a cel puțin 13 883 de civili, dintre care 726 de copii, și rănirea a 35 548 de persoane, dintre care 2234 sunt copii.

Numărul real al celor uciși poate fi, însă, mult mai mare, bilanțul fiind subestimat din cauza accesului limitat în zonele ucrainești ocupate de ruși. În paralel, estimările privind pierderile militare – de ambele părți – vorbesc despre sute de mii de morți și răniți. În spatele fiecărei cifre se află un nume, o familie, o poveste întreruptă.

Dar dincolo de statistici, războiul a însemnat o stare continuă de alertă – o viață trăită cu „mâna pe puls”. Alertele aeriene au devenit coloană sonoră a cotidianului. Mamele dorm îmbrăcate, cu actele și geanta pregătită lângă ușă. Copiii au învățat diferența dintre tipurile de rachete înainte de a învăța tabla înmulțirii. Iar elevii din orașele afectate își amintesc mai degrabă „ziua în care n-a sunat alarma” decât începutul unei vacanțe. O generație întreagă s-a maturizat forțat, sub cerul brăzdat de drone și rachete.

Peste tot se simte o tensiune constantă, ca și cum fiecare zi ar fi ultima planificată. Da, vorbim despre o reziliență extraordinară, dar și despre un cost psihologic uriaș – anxietate, stres posttraumatic și pierderi, inclusiv de vieți omenești.

„Orașe-morminte”

Între timp, milioane de oameni au fost forțați să-și părăsească casele, transformându-se în refugiați sau persoane strămutate intern, proces ce a generat consecințe psihologice și sociale profunde: familii despărțite, copii integrați în școli străine, bărbați rămași acasă – pe front. Trauma migrației forțate se adaugă traumei bombardamentelor.

În primele 24 de ore de război, peste 20 de mii de cetățeni ucraineni au intrat în R. Moldova, formând cozi imense la graniță, unde au fost întâmpinați de voluntarii moldoveni, care le-au oferit mâncare și un ceai fierbinte.

Dar, deși Rusia a pornit război pe scară largă în anul 2022, ocuparea de facto a teritoriilor ucrainești a pornit încă în 2014. Astfel, o parte din populație s-a văzut nevoită să fugă repetat din calea războiului, care oricum le calcă pe urme.

Unii refugiați ucraineni veniți în țara noastră și-au găsit acoperiș în centrele de plasament din R. Moldova, dar cei mai mulți ucraineni care au fugit din calea războiului au fost găzduiți chiar de familii de moldoveni. O bună parte dintre ei însă s-a oprit aici pentru o perioadă scurtă, fie ținând calea spre Europa, fie revenind ulterior la baștină.

Dar alții nu mai au unde reveni, localitatea lor de baștină fiind practic distrusă din temelii. Dronele și rachetele rusești au transformat casele în ruine, iar localitățile – în cimitire subterane. Orașe precum Mariupol, Bahmut, Herson sau Harkiv au devenit simboluri ale distrugerii. Imaginile gropilor comune, ale teatrelor bombardate sau ale cartierelor transformate în moloz au făcut înconjurul lumii. În fiecare localitate eliberată au fost descoperite dovezi ale execuțiilor, torturii și tratamentelor inumane aplicate împotriva civililor.

Cum atacă Rusia „vestitorii adevărului”

Pe de altă parte, într-un război marcat nu doar de bombe, dar și de propagandă, informațiile verificate devin un instrument de supraviețuire socială. Jurnaliștii nu doar raportează cifre; ei arată realități care, în caz contrar, ar rămâne ascunse. Fiecare articol, reportaj sau interviu reprezintă o probă a faptului că aceste evenimente s-au întâmplat cu adevărat, că victimele au avut nume, că suferința poate fi documentată și judecată. Armele pot tăcea, vocile martorilor – nu.

În această realitate, jurnaliștii au devenit martori permanenți ai tragediei. Au lucrat 20 de ore din 24, fără weekenduri, fără sărbători, fără pauze reale. Redacțiile s-au transformat în centre de criză. Reporterii au transmis din buncăre, din spitale bombardate, de pe front sau din orașe eliberate. Pentru ei, fiecare zi este o cursă contra timpului: să verifice informații, să combată propaganda, să documenteze crimele de război, să dea voce victimelor.

Jurnalismul în Ucraina nu este doar un risc profesional, ci o chestiune de viață și de moarte. 

În patru ani de invazie pe scară largă, Rusia a comis 896 de crime împotriva jurnaliștilor și mass-mediei din Ucraina. Peste 120 de jurnaliști ucraineni au fost uciși, dintre care 15 – în timp ce-și îndeplineau meseria de reporteri. Printre aceștia se numără și Viktoria Roșina, care a fost ținută în captivitate, torturată și apoi ucisă. Aceasta este modalitatea în care  atacă Rusia „vestitorii adevărului”.

Patru ani de război au schimbat, însă, nu doar Ucraina, ci întreaga regiune. Țări vecine, inclusiv R. Moldova, zilnic trăiesc cu teama extinderii conflictului, cu presiuni energetice, economice și informaționale. Fiecare nou atac major asupra infrastructurii ucrainene este resimțit și dincolo de granițe – prin pene de curent, scumpiri, incertitudine.

Și totuși, în mijlocul acestei realități brutale, societatea ucraineană a demonstrat o capacitate extraordinară de mobilizare: voluntari care livrează ajutoare pe linia frontului, medici care operează sub bombardamente, profesori care țin lecții din adăposturi antiaeriene, jurnaliști care continuă să transmită chiar și atunci când redacțiile lor sunt lovite.

Patru ani de război înseamnă oboseală acumulată, dar și determinare. Înseamnă pierderi ireparabile, dar și o memorie colectivă care nu poate fi ștearsă. Înseamnă o lume care a fost forțată să privească în față consecințele agresiunii și să decidă de ce parte a istoriei va sta.

Războiul din Ucraina nu este doar un conflict armat. Este o confruntare între frică și demnitate, între propagandă și adevăr, între distrugere și dorința de a reconstrui.