Codreanca: Prima toamnă fără Aureliu Busuioc

„În faţa casei lor era o moară. O moară de vânt făcută din lemn. Aureliu ne amăgea că în ea sunt draci. Nu ştiu pe unde se băga în ea şi cum făcea, dar pornea elicea. Ea se învârtea. Noi – speriaţi, iar el, bucuros, ne întreba dacă am văzut dracii.” Aceste amintiri o leagă pe doamna Margareta de scriitorul Aureliu Busuioc.

Satul Codreanca, numit Cobâlca pe vremea naşterii lui Aureliu Busuioc, pare îmbătrânit la acest final de toamnă. Poate pentru că frunzele au părăsit pomii, poate pentru că e prima toamnă în Moldova fără Aureliu Busuioc, dar satul pare retras, iar oamenii, foştii lui consăteni, îşi trăiesc clipele vesele mai mult în amintiri.

Margareta Chiorescu are peste opt decenii în cârcă, dar îşi aminteşte cu drag de familia Busuioc. Fosta profesoară de “limba moldovenească”, căci aşa era numită pe atunci, şi-a petrecut toată viaţa în satul de baştină al ei şi al lui Aureliu Busuioc, azi Codreanca, raionul Străşeni. În copilărie, a fost prietenă bună cu sora cea mică a lui Aureliu, Eugenia. “Niusea” îi spuneau ei, ambele fiind născute în acelaşi an – 1932. Chiar dacă de atunci au trecut mulţi ani, doamna Margareta povesteşte cu entuziasm despre acele vremuri. Cu părere de rău, spune ea, nu a avut posibilitatea să-l cunoască mai bine pe viitorul literat, care în 1935 a mers la studii la Chişinău. A plecat din sat devreme, ca apoi să revină ocazional. “Era brunet, ca şi părinţii săi, şi avea părul ondulat. În copilărie, era un băiat şotios. Ţin minte că lângă noi trăia un notar şi acestuia îi pierise un iepure. Când Aureliu a aflat despre asta, a propus să-l îngropăm. El a vrut să fie popă şi să cânte la înmormântarea lui. Am îngropat iepurele şi Aureliu a cântat…”, îţi aminteşte octogenara despre întâmplările copilăriei de vechimea unor decenii.

Casa familiei Busuioc — şcoala satului

Astăzi, în satul Codreanca nimic nu aminteşte despre leagănul în care s-a născut vestitul scriitor Aureliu Busuioc. Casa părintească, care după război a fost transformată în şcoală, acum e dărâmată. Nici pietrele n-au rămas, sătenii le-au găsit utilizare prin gospodăriile lor. “Casa familiei Busuioc avea două niveluri. La primul era bucătăria şi o cămăruţă unde ţineau produsele alimentare, iar la al doilea – un dormitor, o cameră cu ieşire la stradă, un salon. În dormitor era o sobă, care încălzea şi salonul. Mai aveau şi o terasă. O asistentă medicală mi-a spus că acum câţiva ani scriitorul a fost să vadă casa, care încă nu era demolată. S-a uitat cu mare tristeţe la cum arăta…”, îşi deapănă amintirile doamna Margareta, rezemată de colţul mesei.

O altă săteancă, învăţătoarea Ana Ciobanu, spune că a predat un an în fosta casă a familiei Busuioc. “După război, în sat au rămas multe case părăsite. Unii au fost deportaţi de ruşi, alţii s-au refugiat, iar alţii au fugit. Prin ’44, când au venit ruşii, familia Busuioc s-a refugiat în România. Deoarece casa lor era mare, a fost transformată în şcoală. La primul etaj au lăsat bucătăria, unde erau alimentaţi elevii. La etajul doi, au stricat pereţii şi au făcut două săli, în care învăţau patru clase – două de dimineaţă şi două după masă”, îşi aminteşte învăţătoarea.

„Cât trăieşti, trebuie să înveţi”

Chiar dacă în copilărie locuia nu departe de familia Busuioc, doamna Ana zice că era prea mică ca să şi-l amintească pe scriitor. Îl cunoaşte doar din fotografii, din vorbele oamenilor şi din cărţile acestuia. “Băiatul meu mi-a cumpărat câteva cărţi scrise de Aureliu Busuioc. Le-am citit din scoarţă-n scoarţă. Mă mândresc că este din Codreanca. Dacă vreun străin pomeneşte de el, mă bucur şi mai tare că-mi este consătean. Am auzit că a fost de câteva ori prin sat şi s-a întâlnit cu elevii, dar nu am fost să-l văd”, regretă învăţătoarea.

„În copilărie nu ne-am întâlnit şi nici nu prea ne-am petrecut. El a plecat devreme din sat, iar mai apoi s-a refugiat la Timişoara. Ne-am văzut după ce s-a căsătorit. El era scriitor, băiat cu universitate, iar eu – o proastă de la ţară. Era un băiat mare şi serios. Eu şedeam mai mult cu surorile lui. Cu ele mă înţelegeam, cu ele mergeam după pâine, le ajutam la bucătărie. Rică, aşa îi spuneau toţi lui Aureliu. A fost la noi de câteva ori. A stat la un pahar cu omul meu”, spune Vera Ganea, care ţine în mână câteva mere strânse din grădină. Deşi este rudă cu familia Busuioc (mama Verei s-a căsătorit cu un moş de al lui Aureliu, Pavel), nu-i place să se laude cu acest detaliu.

Femeia îşi aminteşte că cele doua familii se întâlneau deseori de sărbători, mai ales că părinţii lui Aureliu Busuioc erau naşii de cununie ai părinţilor ei. “Nu ştiu de ce au fugit în România, că erau bogaţi sau că se temeau de ruşi. Erau intelectuali. Citiţi şi deştepţi. Alexandru Busuioc, tatăl lui Aureliu, tot timpul îmi spunea: Vera, cât trăieşti, trebuie să înveţi”.

Aureliu Busuioc s-a născut la 26 octombrie 1928 în satul Codreanca (Cobâlca), devenind un ilustru romancier, dramaturg, scenarist, eseist, publicist, poet şi traducător.

Şi-a petrecut adolescenţa în România, unde s-a refugiat cu familia sa. Şi-a luat bacalaureatul la un colegiu din Timişoara, a urmat Şcoala Militară din Sibiu, pe care, în timpul examenelor de absolvire (1949), o părăseşte, pentru a se alătura familiei, obligată de autorităţile sovietice de ocupaţie să se “repatrieze”.

Revenit în Moldova din stânga Prutului, desfăşoară o largă activitate literară. În 1966 publică romanul „Singur în faţa dragostei”. În 1969, la Teatrul Luceafărul din Chişinău îi este montată piesa “Radu Ştefan, întâiul şi ultimul”, interzisă de autorităţi după câteva reprezentaţii. În 1973 îi apare romanul “Unchiul din Paris”, tradus peste un an în rusă, germană (trei ediţii), slovacă, bulgară ş.a., iar în 1986 – romanul “Local – ploi de scurtă durată”. În ultimii 15 ani, publică romanele “Lătrând la lună” (1997, 2012), “Pactizând cu diavolul” (1999, 2013), “Spune-mi Gioni” (2003), “Hronicul Găinarilor” (2006, 2012), „Şi a fost noapte…” (2012). S-a stins din viaţă pe 8 octombrie 2012.

Roxana TEODORCIC