VIDEO Revoluționarii români din decembrie 1989: „Și astăzi ne întâlnim cu torționarii noștri pe stradă”

În acest an, omenirea marchează cea de 30-a aniversare a revoluțiilor din toamna anului 1989, care au zguduit Europa Centrală și de Est și care au contribuit la căderea regimului comunist. România a fost singura țară din blocul estic în care trecerea la democrație s-a produs după un scenariu dur, cu vărsări de sânge și cu executarea liderului comunist, Nicolae Ceaușescu, și a soției sale, Elena Ceaușescu.

După ce liderul comunist a fugit, noul organ al puterii a devenit Consiliul Frontului Salvării Naționale, în frunte cu Ion Iliescu. Astăzi, Iliescu este acuzat de crime împotriva umanității. Acțiunile sale, inclusiv militare, au generat vărsări de sânge și după răsturnarea regimului Ceaușescu. Cei mai mulți decedați au fost înregistrați în zilele de după plecarea dictatorului. Potrivit concluziei parchetului, ar fi vorba despre mai mult de 860 de morți. Nici peste 30 de ani, dosarul penal, întitulat generic „Dosarul Revoluției din 1989”, nu a fost soluționat, iar victimele evenimentelor de atunci spun că și astăzi își „întâlnesc torționarii pe stradă”.

„Pe străzile din București, era un fel de vânătoare”

„Autoritățile statului român, respectiv armata, miliția, Securitatea și gărzile patriotice, au tras în popor, având acordul nemijlocit al celor care erau în fruntea Partidului Comunist – un partid criminal, cu oameni care au avut puterea să dea ordin să se tragă în popor”, afirmă Teodor Mărieș, revoluționar român și președintele Asociației „21 decembrie 1989” din România.

Revoluția izbucni la 16 decembrie, la Timișoara. Totul începu cu un protest pașnic, ca răspuns la revocarea din post și la tentativa guvernului de a-l evacua pe pastorul maghiar László Tőkés. Treptat, protestul se transformă într-o mișcare împotriva regimului comunist și se extinde în alte orașe din România, culminând cu evenimentele de la București. Încercând să înăbușe mișcarea, forțele de represiune, securitatea, miliția și armata, au tras în popor și au reținut protestatari. Astfel, numărul victimelor Revoluției din decembrie 1989 se ridică la peste 5 000, dintre care 1 118 de morți, 3 800 de răniți și peste 800 de reținuți.

Nicoleta Giurcanu are 44 de ani și este originară din București. În zilele revoluției, avea 14 ani, iar în noaptea de 21 decembrie 1989, împreună cu fratele ei, de 12 ani, l-au însoțit în stradă pe tatăl lor, care le-a spus că, în acea noapte, „vor trăi istoria”. Era un copil. Azi își amintește că o ustura gâtul, ochii, îi curgeau lacrimile. Atunci, aflase pentru prima oară ce înseamnă gaze lacrimogene.

„Am văzut cum soldații trăgeau cu arma și erau trasoare care luminau cerul. Oamenii erau fericiți. Ei strigau cadențat „LIBERTATE”, iar sufletele noastre parcă se înălțau la cer cu aceste cuvinte. Ne simțeam liberi, ne simțeam curajoși și învingători”, spune Nicoleta cu voce tremurândă.

Deoarece forțele de represiune încercau să înăbușe manifestația și să alunge revoluționarii din stradă, aceștia, la rândul lor, au construit o baricadă în centrul Bucureștiului. Momentul de cotitură s-a produs în jurul orei 21:00, când un tab a intrat în zidul improvizat de revoluționari și l-a spart. Nicoleta își amintește că, la un moment dat, patru persoane, cu armele îndreptate spre ei, le-au spus: „Urmați-ne în pas alergător!”. A fost prima dată când a simțit țeava puștii între coaste.

„În noaptea aia, pe străzile din București, era un fel de vânătoare. Cei care au reușit să fugă, să scape de la momentul baricadei, au fost vânați pe străduțe. Mulți dintre ei au sfârșit la penitenciarul Jilava, iar cei care au rămas în stradă au murit. Astăzi sunt foarte puțini supraviețuitorii ai nopții de 21 decembrie”, spune Nicoleta.

Împreună cu alte 20 de persoane, Nicoleta, tatăl și fratele ei au fost duși la o secție de poliție, unde erau luați pe rând, bătuți până leșinau și înviați cu găleți de apă ca gheața. Chiar copii fiind, nu au fost deloc cruțați, fiindu-le aplicat același tratament ca și celor maturi.

„Stați că vă arătăm noi libertate și vă arătăm noi democrație”

„Ne băteau și ne puneau să strigăm – libertate. Ne spuneau: „Ați vrut libertate? Ați vrut democrație? Stați că vă arătăm noi libertate și vă arătăm noi democrație”. Cei care ne loveau, erau milițienii de la secția 14. Mulți dintre ei, la ora actuală, ocupă funcții importante. Unii dintre torționarii din nopțile alea, la ora actuală, sunt tot la secția 14. Unul dintre ei chiar este comisar-șef acolo. Despre asta vorbim și nu s-a schimbat nimic”, constată cu regret Nicoleta.

După ce situația a cam început a ieși de sub control, au fost urcați în dube și duși la miliția capitalei.

„Ne-am oprit în centrul capitalei, ne-au coborât din dube și ne-au pus să trecem printr-un culoar. Pe de-o parte și de alta erau numai milițieni cu bulane de miliție și o altă voce a strigat: „Lăsați copiii în față”. În momentul ăla am sperat că vom fi cruțați, eu și fratele meu, dar nu a fost așa. Ni s-a aplicat același tratament ca și celorlalți. Pe toate părțile ne loveau cu bastoanele de cauciuc, cu picioarele, cu bocancii, simțeam cum parcă eram niște mingi de tenis”, își amintește cu groază femeia.

La capătul culoarului, au fost introduși într-un birou unde li s-au colectat declarațiile. Mai târziu, le-au fost legate mâinile și au fost duși la penitenciarul Jilava, unde, în noaptea respectivă, au fost aduși în jur de 1000 de manifestanți.

La Jilava, le-au făcut „o nouă primire cu bâtele”, iar Nicoleta a ajuns să stea în celula 89, anul ‘89, unde erau doar bărbați.

„M-au considerat deținut politic și am fost introdusă în Fortul 13 al penitenciarului Jilava, fort de maximă siguranță, unde erau duși deținuții politici”, spune aceasta.

„Urma să mă violeze, ca să corespundă, să pună acolo, la dosar, tot ce trebuia”

A doua zi, la 6 dimineața, Nicoleta, fratele ei și alți nouă copii au fost aduși la București. Tatăl femeii rămăsese la Jilava, fiind eliberat pe 22 decembrie. După ce au trecut pe la miliția capitalei, unde au fost bătuți și puși să spele holurile scăldate în sânge, cei 11 copii au fost trimiși la o școală de corecție. Acolo, Nicoletei i-au făcut dosar de prostituată, iar fratelui – de delincvență juvenilă. Femeia răbufnește în plâns și spune că, în noaptea de 22 spre 23 decembrie, a fost obligată să doarmă dezbrăcată: „Medicul centrului, un securist nenorocit, urma să mă violeze, ca să corespundă, să pună acolo, la dosar, tot ce trebuia!”.

„Era un fel de pușcărie în adevăratul sens al cuvântului. Dacă poveștile din Fortul 13, Jilava, m-au înfiorat și credeam că acolo voi sfârși, la școala de corecție, a fost adevărata suferință, umilință și durere pe care am îndurat-o. Directoarea centrului ne obliga să ne adresăm cu apelativul „mamă” tuturor femeilor care erau angajate acolo. Dacă ne împotriveam, eram bătuți de băieții mari din acel centru. Mama Margareta era un munte de om, care mă lua pe mine în mâna stângă, pe fratele meu – în mâna dreaptă și, undeva, prin aer, ne bătea cap în cap, dacă ne împotriveam regulilor”, povestește Nicoleta abia reușind să-și stăpânească lacrimile.

„Era să mor de pomană”

George Stancu are 56 de ani și, la fel, este din București. La momentul revoluției, George avea 26 de ani, iar în seara de 21 decembrie 1989 i-a spus mamei că se duce „să-l dea jos pe Ceaușescu”. Dar, a fost reținut, maltratat și dus la Jilava. A doua zi, când s-a întors acasă, părinții nu l-au recunoscut și nu i-au deschis ușa: „În așa hal eram desfigurat”.

Bărbatul relatează că forțele de represiune sunt cele care au transformat revoluția pașnică, în una violentă: „Noi eram cu mâinile goale”.

„Ei, în frica lor de a cădea, de a le cădea regimul, s-au dedat la orice fel de violență, într-un final, au împușcat în oameni, ceea ce știam deja de la Timișoara”, spune George Stancu.

După fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central (CC), se instalase haosul în București. Mulțimile descătușate invadaseră CC-ul, birourile oficialilor comuniști fiind vandalizate. La scurt timp, un grup de revoluționari, la Televiziunea română, anunțaseră exaltați despre fuga dictatorului. La vestea fugii cuplului dictatorial, în majoritatea localităților din România au avut loc acțiuni spontane de protest față de regimul ceaușist și de solidarizare cu revoluția. Ulterior, militarii l-au reținut la Târgoviște pe dictatorul răsturnat împreună cu soția sa. Acolo a și fost pronunțată decizia tribunalului militar. Astfel, în ziua de Crăciun, pe 25 decembrie, 1989, Nicolae și Elena Ceaușescu au fost executați.

După executarea lui Nicolae Ceaușescu, noul organ al puterii rămâne Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), în frunte cu Ion Iliescu care, în 1992, avea să devină președinte al României. George Stancu afirmă că aceștia ar fi încercat să instaureze ceea ce numeau rușii „perestroika”.

„În momentul în care am auzit fraza: „Cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu” – mi-am zis, clar, ne-am întors de unde am pornit, era să mor de pomană”, zice ironic Stancu. Bărbatul susține că Ceaușescu nu trebuia să moară: „Trebuia să spună cine sunt aceste jigodii. Ei l-au omorât ca tocmai să nu poată spune cine sunt ei”, susține bărbatul.

George constată cu regret că, după revoluție, în România, nu s-au schimbat prea multe. CFSN s-a adeverit a fi cel de-al doilea eșalon al Partidului Comunist. Bărbatul își amintește că, în decembrie 1989, aveau alte speranțe, dar România și astăzi „nu a scăpat de comunism”.

„Adevărul ăsta și astăzi poartă cătușe la mâini”

„Nu pot să-mi imaginez cum statul român a ascuns criminalii atâția ani, oamenii ăștia nu au plătit 30 de ani absolut deloc. Culmea că au rămas în funcții, au ieșit la pensie, și-au continuat viața liniștit, au fost premiați, au fost ridicați în slăvi, onorați, medaliați, noi fiind terfeliți în fel și chip. Poate eu îi judec greșit că, în toți 30 de ani, au avut familiile alături, s-au bucurat de clipe fericite lângă ei, de toate sărbătorile lângă ei, în schimb, noi, în fiecare an, în decembrie, am suferit și am plâns”, spune Nicoleta cu durere.

Cu regret, ea constată că România de astăzi nu este cea pentru care au luptat ei, spune că se așteptau să simtă libertatea altfel, dar „ne întâlnim și astăzi pe stradă cu torționarii noștri, cu criminalii noștri”.

„Nu s-a schimbat nimic. Cu durere spun, au trecut 30 de ani și ar fi trebuit acum să fim fericiți, măcar pentru cei care au fost îngropați, să avem puterea să zicem că „măcar pentru voi am aflat adevărul”. Adevărul ăsta, însă, și astăzi poartă cătușe la mâini”, constată femeia.

„Au plecat din start cu handicap”

Teodor Mărieș, revoluționar român și președintele Asociației „21 decembrie 1989” din România, afirmă că revoluția și idealurile ei au fost deturnate, și că, până în 1996, România era o țară pro-sovietică.

„România după ‘89, după 22 decembrie, după ce ne-am sacrificat și după ce au creat această nenorocită structură „encavedisto-kaghebistă” pro-sovietică, nu că nu a devenit democratică, a devenit pro-sovietică. Conducerea de la București a fost pro-sovietică până în ‘96. Abia în ‘96, s-a făcut schimbarea, a fost ales Partidul Național Țărănesc, a venit Emil Constantinescu președinte. Mă rog, acea convenție democratică – o structură formată din partide care și ele, la rândul lor, erau infiltrate, pentru că ordinul în final de ‘89 a fost următorul: partidul comunist, vă împrăștiați în toate structurile, inclusiv în partidele nou formate și atunci au plecat din start cu handicap. Pentru prima dată în ultimii 80 de ani, avem un guvern liberal, e altă culoare, vom vedea, dar nu e pro-sovietic”, afirmă Mărieș.

„Rețea de corupție și crimă organizată care a capturat România după 1989”

Ion Iliescu, cel care în timpul Revoluției se afla în fruntea CFSN, a fost acuzat de crime comise împotriva umanității. În concluzia procuraturii se arată că măsurile militare luate de Iliescu în timpul revoluției au dus la vărsarea de sânge de după răsturnarea dictatorului Nicolae Ceaușescu.

În 2004, a avut loc prima încercare de a-l trage la răspundere pe Ion Iliescu, însă Curtea Constituțională a declarat această decizie ca fiind neconstituțională. În același an, Teodor Mărieș și avocatul Antonie Popescu au depus prima plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO). Aceștia au cerut condamnarea autorităților române pentru tergiversarea cazului și privarea victimelor de dreptul la un proces echitabil. Într-un final, CtEDO a cerut autorităților române să reia ancheta cu privire la evenimentele din 1989. În 2016, dosarul împotriva lui Ion Iliescu a fost reluat.

„Dosarul Revoluției” a ajuns să fie cea mai tergiversată anchetă din istoria justiției statului român. Abia peste 30 de ani, în aprilie, 2019, „Dosarul Revoluției” a fost retrimis în judecată. Astfel, Ion Iliescu, fostul președinte al României, Gelu Voican Voiculescu, fostul vice prim-ministru, dar și Iosif Rus, fost comandant al Aviației Militare Române, au fost puşi sub acuzare pentru infracţiuni împotriva umanităţii. Potrivit Codului Penal al României, „crimele împotriva umanității” sunt pedepsite cu închisoare de la 15 la 25 de ani sau cu închisoare pe viață.

„În 1998-2000, mai multe părți din Dosarele Revoluției au fost trimise în judecată, soldându-se cu mai multe condamnări pentru vârfurile Armatei și ale Ministerului de Interne, care au comis represiunea de la Timișoara. Ceea ce nu avem din evenimentele din decembrie, în principal, sunt orașele de care nu s-a atins nimeni și în care s-au comis crime multiple și după 22 decembrie”, a declarat Antonie Popescu, avocatul care a câştigat la CtEDO procesele victimelor Revoluției.

Totuși, Revoluția din decembrie 1989 a fost biletul spre democrația din România. În 2004, aceasta devine membră a NATO, iar în 2007 aderă la UE.

Cu toate acestea, numeroase probleme interne rămân nerezolvate. Unul dintre motivele principale, spune Popescu, este nesoluționarea „Dosarului Revoluției”. Avocatul relatează că, după Revoluție, în punctele nodale a ajuns eșalonul doi al Partidului Comunist din România, fapt care a generat o mare rețea de corupție.

„Această rețea de corupție și crimă organizată, care a capturat România după 1989, stagnând, în timp, dezvoltarea, s-a țesut la adăpostul crimelor din decembrie ‘89, iunie ‘90 (mineriadele). În mod normal, dacă dosarele evenimentelor din decembrie și iunie erau soluționate în mod just și în timp rezonabil, nu mai avea cine genera această corupție, pentru că, în centrul scandalurilor de corupție, găsim aceleași personaje care sunt amestecate în politică și în crimele din această perioadă infracțională”, a declarat acesta.

După Revoluție, în anii ‘90, oamenii ieșeau în stradă și organizau zeci de proteste, care culminaseră cu Golaniada, cunoscut și ca Fenomenul Piața Universității sau Manifestațiile din Piața Universității. Acțiunile au început înainte de alegerile programate pentru 20 mai 1990. Participanții cereau ca foștilor membri ai Partidului Comunist să li se interzică participarea la alegeri. Protestele s-au desfășurat între 22 aprilie și 15 iunie 1990, în Piața Universității din București, adunând peste 30.000 de manifestanți. Golaniada a devenit cel mai amplu protest din istoria României și cea mai mare manifestare anticomunistă din Europa de Est, după căderea Cortinei de Fier.

Cu timpul, însă, oamenii au obosit, au emigrat, au îmbătrânit și a mai rămas „doar o mână de oameni” care luptă pentru „adevăr”. Asociația „21 decembrie 1989” este cea care luptă și astăzi pentru dreptate în instanța de judecată, pentru a face lumină în dosarele Revoluției.

Participanții Revoluției susțin că România va deveni cu adevărat liberă și democrată , atunci când cei care se fac vinoveți de crimele de atunci vor fi pedepsiți.

Chișinău-București-Chișinău, noiembrie, 2019