Exclusiv Primul ministru al Învățământului R. Moldova independente: „Drumul nostru spre UE nu poate trece decât prin România”

Interviu cu Nicolae Mătcaș, profesor universitar, doctor, primul ministru al Învățământului R. Moldova independente

A muncit alături de Ion Ungureanu, Ion Costaș, Gheorghe Ghidirim, Valeriu Muravschi în primul Guvern al Moldovei Independente. A pledat pentru readucerea limbii române în învățământ, dar și în instituțiile statului. A sprijinit studiile a mii de tineri din R. Moldova la instituții universitare din România și a făcut acest lucru până a fi demis de guvernarea agrariano-comunistă instaurată în 1994. 

— Când ați mai fost pe la Crihana Veche? Cum vi se pare acum satul? Cum sunt satele de aici în raport cu cele din România?

— Îmi răvășiți sufletul cu această întrebare. În clipa asta, realizez cu stupoare că au trecut deja 14 ani de la jubileul de 70 de ani organizat de Gimnaziul „Mihai Eminescu”, Biblioteca publică și Administrația publică locală din Crihana Veche. Întâlnire de neuitat cu profesorii, elevii, rudele, colegii de clasă și de școală, consătenii, reprezentantul Direcției Cultură Cahul, ziariști și scriitori… Necazurile care s-au abătut ulterior asupra familiei (infarct, intervenție repetată pe cord, Covid, internare la terapie intensivă, sechelele ce au urmat: anemie, dispnee, deplasare anevoioasă), boala îndelungată și incurabilă a consoartei, care a ținut-o țintuită la pat, îngrijirea ei, nu mi-au mai permis să mă deplasez nici la Chișinău, necum să zbor în satul copilăriei. Atunci, satul îmi apăruse mai bine administrat, reanimată viața culturală, sportivă. Păcat că nu s-a revenit la horele tradiționale și la descoperirea tezaurului muzical al faimoșilor lăutari din Crihana, la scrânciobul de Crăciun și de Paști din mijlocul satului.

Îmi amintesc cum îmi sângera sufletul la vederea unor rarisime case părăsite, lacăte ruginite la ușă, ferestre bătute cu scânduri, grădini părăginite, cărări năpădite de buruieni, șoproane lăsate într-o râlă, pentru că stăpânii lor luaseră calea pribegiei în căutarea unei vieți mai bune. Azi, când vorbesc la telefon cu nepotu-meu, Ștefan Mătcaș și cu soție-sa, Ecaterina, îmi spun cu tristețe că numărul unor asemenea gospodării crește pe zi ce trece. Cu părere de rău, aceeași – alarmantă și jalnică – este situația și în comunele din România, unde sărăcia, corupția în sferele politice, juridice, sociale, aplicarea „legii” nepotismului la accederea în funcții bine remunerate, îi face pe absolvenții instituțiilor de învățământ să plece unde-i duc ochii, ca să nu se mai simtă umiliți de ai săi, fără merite, dar cu pile. În rest, acolo unde a mai rămas mână de om aptă să țină cu ambiție de gospodar sapa, hârlețul, foarfeca de tăiat vița-de-vie, satele românești sunt la fel de arătoase și în Țară, și la „mărgioară”.

S-a născut la Crihana Veche, Cahul. Este licențiat al Universității de Stat din Chișinău, Facultatea de Istorie și Filologie. A urmat studii postuniversitare de doctorat la Leningrad, specializarea „Lingvistica matematică, structurală și aplicată”.

Participant activ la mișcarea de eliberare națională a românilor basarabeni. În anii 1990-1994 a fost ministru al Științei și Învățământului. A militat pentru reformarea învățământului, revenirea la studii în limba română, ralierea la Învățământul european prin integrarea în învățământul românesc modern.

În 1994, când au venit la putere agrarienii, a fost demis de la Minister, fiind forțat să se autoexileze în România, unde a activat ca expert la Direcția Relații Internaționale a Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului din București.

„Două vieți să avem, tot nu ne-ar ajunge”

— În special cei din Educație, se întreabă deseori ce mai face Nicolae Mătcaș? Readresăm întrebarea: ce mai faceți, dle Mătcaș?

— Cât mai arde beculețul pe pagina de Facebook a lui Mătcaș, înseamnă că acesta trăiește. Intens. Și cu amintirile, și cu perspectiva, deși cea din urmă e mai sumbră. Navighează pe internet, citește, învață. Pe măsura înaintării în vârstă, ne convingem cât de puțin cunoaștem, câte mai avem de învățat! Două vieți să avem, tot nu ne-ar ajunge, într-atât de mult au evoluat cunoștințele despre lume, știință, tehnică, viața socială! Citind, aflând, comentând, nu poți privi indiferent la ce se întâmplă în jur și atunci, dacă nu vrei să fii un simplu devorator de literatură și, mai ales, dacă nu te împaci cu realitatea, pui mâna pe pană. Ca să susții sau, cel mai des, să-ți verși năduful, nemulțumirea, indignarea. Dintr-o parte, poți să pari un fel de Don Quijote care luptă, bietul, cu morile de vânt, dar tu, care nu vrei să te consideri „cadavru viu”, trecut pe linie moartă, te arunci în luptă, combați răul, promovezi normalul, binele, frumosul. 

— Puțini cunosc pasiunea pentru poezie a lui Mătcaș. Cât loc ocupă ea în viața Dvs.?

— Așa cum în studenție și în anii de dăscălie mă „furase” lingvistica, tot așa, în anii de șomaj după ministeriat, interdicție de revenire în învățământ drept pedeapsă pentru că „românizasem învățământul și tinerele generații de moldoveni” și de „exil” în căutarea unui loc de muncă în Țară, m-a „furat” poezia. În 1994, ca șomer, închis toată ziua între patru pereți, uitat de toți, inutil și pentru familie, căci nu puteai s-o asiguri cu o bucată de pâine, inutil și pentru societate, când tu credeai ani de zile că ea are nevoie de tine, că nu poate fără tine, mi-am amintit de sfatul unui alt pățit din timpuri mai vechi, al academicianului matematician Petru Soltan: „Scrie, domn ministru, scrie, altminteri, îți poți ieși din minți!” Din revoltă, am început să scriu fără să spun la nimeni… versuri. 

Îmi ardea de versuri atunci? Versuri-indignare, versuri-satiră, versuri-ironie, versuri-umor trist… Credeți că mi-au iertat-o confrații poeți? Un bun prieten, care la început voia să se facă lingvist, devenind literat și redactor-șef de ziar, i-a schimbat unui autor titlul poetic al recenziei în prozaicul, dar cam inospitalierul pentru subsemnatul „Un lingvist în republica poeților”. Adică, „Săriți, fraților! Un neavenit a îndrăznit să intre în republica noastră a elitiștilor!” Nu m-a oprit avertismentul confratelui. N-am făcut bortă-n cer, dar îmi face plăcere să aleg cuvintele, să mă „joc” cu ele, să le potrivesc, să creez semnificații contextuale noi, neuzitate sau șterse, palide, să sap în rocile de bazalt lexical ale limbii române epitetele, metaforele, oximoronul, să caut în minele dicționarelor rime rarisime și perfecte. Nu mă satur de această ocupație, mai ales că am libertatea de a lucra în voie. Ca să răspund la întrebare, aș repeta mesajul unui crainic TV mai libertin: „Îmi ocupă mai tot timpul.”

„Aș repara ceea ce nu ni s-a permis atunci”

— Ați fost primul ministru al Învățământului după declararea Independenței R. Moldova. Ce ați întreprinde acum în Educație dacă ați repeta mandatul?

— Multe lucruri făcute în grabă, pentru că atârna veșnica sabie a lui Damocles de demitere din funcție pentru marele „păcat al românizării școlii și tineretului studios”, au fost totuși temeinice și au rămas în conștiința sociopolitică și identitară. Aș repara ceea ce nu ni s-a permis atunci: clasa a noua aș trece-o de la învățământul gimnazial la cei 3 ani de liceu, altminteri, copiii noștri trimiși la liceu în Țară repetă clasa a noua; aș clarifica ce facem cu elevii din învățământul dual, cărora, după absolvire, „le-a venit mintea la cap” și care ar vrea să facă și studii liceale. Aș repara curricula la limba și literatura maternă mutilată de conducătorii vremelnici ai învățământului și ai Institutului de Științe Pedagogice; aș constitui colective de autori de manuale mixte (cu specialiști din ambele state românești) nu doar la limbă și literatură, ci și la alte discipline. Aș reveni la marii scriitorii clasici și contemporani, care, în România, aproape că au fost izgoniți din manuale. Aș renunța la conceptul de „Istorie integrată”, punând accent pe istoria națională, alcătuind colective de istorici care ar interpreta cu dragoste și obiectiv faptele istorice ale neamului românesc de pretutindeni. Aș… Multe „aș”, dar nu mai pot fi un visător. Trebuie să cobor în realitate.

— Dar cum ar trebui să fie pedagogul-model?

— Model în toate: ținută, port, conduită, conștiinciozitate, înțelepciune, calm, bunătate. Erudit. Obiectiv. Să țină la învățăcei ca la propriii copii. Învățătoarea noastră din clasele primare din Crihana Veche, Parascovia V. Bogdanov, cu școală românească, anume așa era. Respectată nu doar de elevi, ci, în calitate de om al dreptății, de întreg satul. Orice neînțelegere între consăteni era soluționată socratic de dumneaei. Învățătoarea și preotul erau intelectualii satului, cunoscători și formatori ai sufletului uman. 

„Alergam din urma trenului care pleca în Țară, făcându-le din mână”

— Pe când erați ministru, primii tineri din R. Moldova au plecat la studii în România, cu burse ale statului român. Cum au fost acei ani? 

— Au plecat mii, zeci de mii. În 1990, când am trimis primul eșalon cu tineri la studii în România, am luat cu șefa de personal ștampila Ministerului și am mers la Ungheni, unde bănuiam că grănicerii „sovietici” vor pune bețe-n roate. I-am ajutat pe fericiți să plece fără opreliște, lucrând, cum s-ar spune, la foc continuu. Alergam din urma trenului, făcându-le din mână, bucurându-mă că dacă eu n-am văzut niciodată în 50 de ani Țara, ei vor avea fericirea să studieze pe bursele Țării, de rând cu frații lor de sânge, să vorbească limba maternă, iar la terminarea studiilor, să se întoarcă acasă și să ne „românizeze”, să ne lumineze odată și pentru totdeauna că suntem români.

— Cum credeți, din ce cauză absolvenții facultăților din România nu-și găsesc aplicare în structurile administrative din R. Moldova?

— Pentru că în structurile administrative nu erau și nici acum nu sunt numai oameni cu suflet românesc. Sunt mulți „moldoveniști”, „stataliști”. La nivelul declarațiilor sunt „proeuropeni”, însă doar atât cât pot să sugă de la țâța României și a Europei. N-au ce face în privința limbii, căci, slavă Domnului, îi obligă Constituția, dar ia spune-le că și moldoveanul, și bucovineanul, și munteanul, și ardeleanul e român și ai să vezi cum li se șterge zâmbetul de pe față. Administratorii R. Moldova, ani la rând, i-au ostracizat pe absolvenții instituțiilor din România („Ați învățat în România – mergeți în România!”), s-au promovat unii pe alții și odraslele lor și ale rubedeniilor în posturi-cheie, iar tinerii bine școliți în România, care îi eclipsau prin cunoștințe, dezamăgiți și nedreptățiți, oripilați de nedreptățile ce li se făceau, se vedeau nevoiți să plece din „țărișoricuța” (Nicolae Dabija) moldoveniștilor.

Ucraineanul Dumeniuk era mai român decât mulți dintre românii verzi de la noi

— Marele lingvist Ion Dumeniuk a fost prietenul Dvs. Cum a fost această prietenie? Cât de des pot fi întâlnite prietenii adevărate?

— Cu Ion Dumeniuk am fost prieteni de luptă și ideal, nu de baliverne sau de pahar. Și atunci când mă ajuta cu bibliografia la zi pe când îmi luam doctoratul la Leningrad (1964-1967), și atunci când, revenind, am scris cele două prime manuale de teoria limbii („Introducere în lingvistică” și „Lingvistică generală”) sau în perioada luptei pentru limbă și alfabet, când doi ani la rând, nopțile, scriam fiecare în parte câte un articol, dimineața ne întâlneam și le colaționam, iar dumnealui aproape că îi obliga pe unii redactori-șefi mai slabi de înger să le publice, altminteri, le va da numele în vileag. În sfârșit, devotamentul cauzei și prietenia s-au manifestat și în cadrul Comisiei interdepartamentale de pe lângă fostul Prezidiu al Sovietului Suprem al RSSM, eu fiind secretar și membru al grupului pentru funcționarea limbilor și limbii de stat, Dumeniuk – fiind expert în grupul pentru revenirea la grafia latină. Ucrainean prin naștere, adversarii crezând că dumnealui va torpila sau va tergiversa soluționarea problemei, în realitate, Dumeniuk se bătea ca leul pentru luarea limbii materne sub protecția statului și pentru revenirea la grafia latină. Când, după aprobarea legislației lingvistice, după emisiunile în doi la TV „Învățăm a citi și a scrie cu caractere latine” (telespectatorii jubilau, așteptau cu frenezie emisiunea pe care o pregăteam minuțios acasă; noroc că era transmisă în direct, altminteri, șefii TV ar fi cenzurat-o), o vedeam pe Elena Melnic cum roșea la telefon în timpul emisiei, când șefii îi ordonau să oprească emisia, iar ea nu îndrăznea să ne spună nici la încheiere, necum pe parcurs, ce perdaf îi trăgeau mai-marii! 

În 1992, președintele Mircea Snegur îl întrebase pe Mihai Cimpoi cine ar putea fi numit în fruntea noului Departament de Stat al Limbilor. Acesta îl numise pe Ion Ciocanu, colegul nostru de grupă universitară. Eram prieteni, dar am intervenit pentru Dumeniuk, motivând că-i ucrainean și va trece mai ușor prin furcile caudine ale Comitetului Central. Așa s-a și întâmplat.

Ce nu știau cerberii de la ușile stăvilirii funcționării limbii materne în toate sferele activității sociale este că ucraineanul Dumeniuk era mai român decât mulți dintre românii verzi de la noi! Când i-am spus cine i-a făcut-o de s-a pomenit în fruntea Departamentului, parcă-l aud bombănind: „Dar dumneata ești ocupat cu ministerul, eu – aici, cum dară vom mai scrie articole?” „Lasă, Ioane, îi zic, e mai important să revenim la limba de stat și la grafia latină. Vom scrie la pensie.” S-a apucat de muncă, a închegat un colectiv, a distribuit sarcinile, i-a trimis în raioane să controleze realizarea legii și să-i sancționeze pe sabotori. Nu știa că și pe dânsul au să-l îngroape sabotorii din Cancelaria Guvernului „democratic”. Întocmea Regulamentul de activitate al Departamentului, strângea semnăturile miniștrilor, dar de îndată ce-l prezenta la cancelarie, ca un făcut, dispărea. Dispare o dată, dispare de două ori, de trei ori… Face anticameră la prim-ministru, acesta nu-l primește. Funcționarii de la Guvern îi pierd regulamentul și de fiecare dată trebuia să umble iar pe la ușile miniștrilor semnatari. În ziua fatală, a funeraliilor lui Ion și Doina Aldea Teodorovici, Dumeniuk vine la prima oră la minister să-i semnez iară regulamentul. Ne înțelegem când și unde ne întâlnim cu coroanele ca să intrăm în Teatrul de Operă, unde era depus sicriul cu cei doi martiri. Ne pierdem în mulțime. După înmormântare, aflu, neîncrezător, că inima luptătorului de pe baricadele bătăliei pentru limbă și alfabet nu a mai rezistat… A căzut prietenul meu și al nostru în lupta pentru limba română. Oare pe funcționarii de atunci (azi în viață) din Cancelaria Guvernului nu-i mustră conștiința de plecarea atât de timpurie pe alt tărâm a profesorului universitar Ion Dumeniuk?

Raimund Piotrovski a deschis ochii democrat-agrarienilor asupra denumirii corecte a limbii materne

— L-ați cunoscut pe Raimund Piotrovski, mare lingvist rus, unul dintre puținii ruși care a sprijinit deschis lupta de emancipare a românilor basarabeni în perioada revenirii la grafia latină şi limba de stat. Ce îl lega de români și de limba română?

— Îl cunoșteam pe Piotrovski la vedere mai demult. Știam că lucrase cândva și la Chișinău, la secția de limbă și literatură, când aveam doar Filiala Moldovenească a Academiei URSS. Ca romanist, avea cunoștințe despre limba română. Cred că atunci, ca dialectolog, a învățat să ne vorbească limba. În cei trei ani de doctorat în „Veneția nordică a Rusiei”, vorbeam cu dl profesor doar în română. Deși lucra la Institutul de Lingvistică al Academiei, universitatea l-a aprobat conducător al tezei mele de candidat. Era exigent, hotărât, încrezător în cunoștințele și forțele proprii, din care cauză părea dur; era punctual, respectabil, avea ceva din educația nobilă veche, era din cale-afară de mobil, cu condiția să fii și tu la fel. Îi intrai în grații doar dacă îți respectai obligațiile, erai încrezător, hotărât, punctual precum ceasul. Nu suporta ezitanții, nehotărâții, plângăreții, inventatorii de îndreptățiri. Am umblat câteva luni la Biblioteca „Saltîkov-Șcedrin” ca să mă ințiez în domeniu, să aflu de ce materiale în limba „moldovenească” dispune biblioteca și abia după aceasta să formulez tema cercetării, care trebuia aprobată la catedră. Nu înțelegeam că îndelungata mea „ezitare” îl supărase rău. La susținerea tezei, când îmi era lumea mai dragă, mi-a amintit de caracterul meu ezitant.  

Exigența sa m-a disciplinat, la fel ca și noua specialitate cu accent pe ordine, logică. I-am devenit simpatic, s-a mirat când am depus teza la catedră cu mai mult de jumătate de an înainte de termen. Voia ca doctoranzii săi să exceleze la susținerea tezei, să posede materia, să vorbească hotărât, încrezător, în caz de necesitate – să polemizeze cu oponenții. Dl profesor cunoștea bine situația lingvistică din Moldova, politica lingvistică de restrângere a întrebuințării limbilor materne promovată de la Centru. De aceea, atunci când pentru a le deschide ochii democrat-agrarienilor asupra denumirii corecte a limbii materne, asupra caracterului romanic al ei și al purtătorilor ei, dar și a necesității de schimbare a rușinosului art. 13 din Constituție, la inițiativa revistei „Limba Română”, în iulie 1995, la Chișinău, a fost organizată Conferința științifică „Limba română este numele corect al limbii noastre”, profesorul invitat, R. Piotrovski, a demonstrat, pentru a câta oară (!), că limba literară scrisă oficială în R. Moldova este limba română. Așa l-am cunoscut și l-am admirat pe renumitul specialist în limbile romanice (inclusiv româna) și în lingvistica matematică și statistica vorbirii.

— Cu diverse ocazii, auzim mesaje potrivit cărora integrarea în UE o putem face prin Cultură – spun cei din acest domeniu, prin Știință – spun savanții, prin Sport – afirmă sportivii, prin Biserică – susțin preoții. Cum vedeți Dvs. această posibilă integrare în UE?

– În problema identității, lumea noastră e cam rătăcită, nu i s-a explicat clar, nu a fost convinsă și nu i-a intrat în conștiință adevărul raptului istoric. Înstrăinații de neam cunosc adevărul, dar nu le place să-l recunoască. Un referendum la ora actuală ne-ar arunca în hău. Noi, dragă Doamne, elita (partidele, Parlamentul, Guvernul, ministerele, organizațiile obștești, profesorimea etc.) și nu ne înțelegem între noi, darămite lumea de rând, neinițiată, înfricoșată, la care trebuie adăugați adversarii ReUnirii, „moldoveniștii”, „stataliștii”, mancurții, neromânofonii, românofobii. Trebuie să înțelegem că numai unirea face puterea și trebuie să avem răbdarea să le explicăm nu doar consângenilor, ci și alogenilor și să-i facem și pe aceștia să înțeleagă că o conviețuire normală, pașnică poate fi asigurată numai prin respect reciproc. Apoi: conceptul ReUnirii nu e fixat ca scop clar al reîntregirii neamului și a Țării în Constituția R. Moldova, și nici a României (așa cum era formulat în Constituția Republicii Federale a Germaniei). Nu există susținerea univocă și răspicată a ReUnirii din partea marilor puteri ale lumii (mă tem că nici la nivelul țărilor UE). Plus că ne aflăm în preajma unui război care ne amenință. 

Interese conjuncturale geopolitice, strategice sau de alt ordin subiectiv pot încetini, nicidecum stăvili mersul obiectiv al istoriei. Reîntregirea neamului și a Țării se va realiza neapărat. Acum orizontul pare nedeslușit. Ce-i de făcut? Să ne integrăm în UE, ne povățuiesc conducătorii noștri. Cu timpul, va dispărea Schengen-ul, vor dispărea granițele dintre statele UE, se vor crea alte premise integratoare. Oricum, drumul nostru spre UE nu poate trece decât prin România. Deci, nu sunt de neglijat mesajele la care vă referiți. Ion Ungureanu milita pentru crearea unui spațiu cultural comun în cele două state românești. Astăzi se observă mai realizabilă sau reală această integrare. Colaborarea dintre cele două academii frățești – română și moldovenească – contribuie și ea la unirea eforturilor comune, în măsura în care putem considera și știința o valoare națională. Sau crearea unui spațiu instructiv-educativ comun, ținând cont de comunitatea de limbă, literatură, istorie, creație populară orală, obiceiuri, datini, de trăsături psihice, nu ne-ar apropia de înfăptuirea visului de aur al românilor năpăstuiți de soartă? 

Rolul Bisericii, enorm în educarea bunei cuviințe și a iubirii față de aproapele, a fost dintotdeauna și rămâne integrator, iar Biserica Ortodoxă Română propagă pentru toți aceeași credință în forțele binelui. Sportul ne antrenează în competiție, dar și ne apropie ca frați de limbă, cultură, istorie, vibrație în fața drapelului, a cântecului, dansului, spiritului de legitimă mândrie și solidaritate. Colaborarea dintre guverne, administrațiile locale, întrajutorarea frățească, susținerea pe calea integrării în Europa – toate sunt mărturii ale multiplelor posibilități de creare a unui spațiu comun în vederea integrării într-o comunitate sigură și prosperă, pe care nu poate să nu și-o dorească orice cetățean de bună credință, indiferent de etnie.

— Mulțumim.

Pentru conformitate, Aneta Grosu