Avocatul Vadim Vieru: „Eroii din ’92 nu au nevoie de discursuri. Au nevoie de dreptate”
Avocatul Vadim Vieru, director de program al Asociației Promo-LEX, a scris un editoral despre împlinirea a 34 de ani de la începerea războiului de pe Nistru. „Treizeci și patru de ani de când oameni obișnuiți – polițiști, voluntari, civili care nu avuseseră niciodată de-a face cu o armă, au ieșit să apere ceea ce le aparținea. Nu pentru glorie. Nu pentru decorații. Dar pentru că altcineva le lua casa, limba, dreptul de a fi ei înșiși”.
Avocatul a scris că peste 30 de mii de oameni au luptat atunci.
„Peste 300 nu s-au mai întors. Alți 1200 au rămas cu cicatrici pe trup și, mai ales, în suflet. Și totuși, despre acești oameni vorbim o dată pe an, pe 2 martie. În restul anului, parcă nu mai există.
Promo-LEX îi întâlnește tot anul. Nu la mitinguri, dar în dosare.”
Oameni cu nume, nu statistici
„Lucrez la Promo-LEX de ani buni, iar programul nostru de drepturile omului ne-a adus în contact direct cu veterani ai conflictului din ’92 care, la trei decenii distanță, sunt în continuare persecutați de regimul de la Tiraspol. Nu la figurat. La propriu.
Iurie Coțofan este veteran al conflictului din 1992 și consilier local în satul Corjova, un sat care se află sub controlul de facto al Tiraspolului, deși e teritoriu al R. Moldova. În 2020, regimul transnistrean l-a declarat indezirabil. I-au interzis pur și simplu accesul în propria comunitate, pentru trei ani. Când, în decembrie 2021, a ocolit punctele de control ca să-și vadă mama, a fost reținut de miliția transnistreană și ținut trei ore în curtea „comisariatului” din Dubăsari. Apoi l-au eliberat. Un om care a luptat pentru această țară nu are voie să-și viziteze propria mamă.
Victor Timuș, alt veteran. În 2020, a participat la un protest împotriva instalării ilegale a circa 40 de posturi de control transnistrene în Zona de Securitate. Pentru acest „păcat”, a fost declarat persona non grata pe trei ani. Timp de trei ani nu a putut trece Nistrul, nu a putut munci, nu a putut ajunge la familia sa din Molovata Nouă. „Timp de trei ani nu am putut munci, deși aveam o afacere la Criuleni”, ne-a spus Victor. Interdicția l-a afectat și moral, și financiar. Un om care și-a riscat viața pentru integritatea teritorială a fost transformat în exilat pe propriul pământ.
Aceste cazuri le-am dus noi, avocații Promo-LEX, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Promo-LEX a reprezentant zeci de victime ale regimului transnistrean la CtEDO. Doar în ianuarie 2026, Curtea a comunicat guvernelor moldovean și rus un pachet de 19 cauze, iar alte 20 urmau să fie comunicate în aceeași perioadă. Un total de aproape 40 de dosare, la pachet, care vorbesc despre detenții arbitrare, interdicții de circulație, confiscări ilegale, rele tratamente.”
Unde se termină războiul și unde începe uitarea
„Există o iluzie confortabilă pe care mulți o cultivă: că războiul din ’92 s-a terminat la 21 iulie 1992, când s-a semnat acordul de încetare a focului. Dar pentru veterani, războiul nu s-a terminat niciodată. S-a transformat doar. Din gloanțe în hârtii de declarare ca indezirabil. Din tranșee, în anchete ale miliției transnistrene. Din lupte, în ani de izolare de familie, de pierdere a locuinței, de sărăcie forțată.
Și nu e vorba doar de veterani. Este vorba de oricine îndrăznește să se opună. Vadim Pogorlețchi, activist civic, a petrecut peste trei ani în detenție ilegală la Tiraspol, în celule supraaglomerate, fără lumină, fără igienă, cu acces restricționat la asistență medicală. Alexandru Dimov a fost condamnat pentru că ar fi incendiat un comisariat militar. A avut două tentative de suicid în închisoare. A supraviețuit, ironic, pentru că cearșafurile de care a încercat să se spânzure erau atât de putrede încât s-au rupt.
Noi, la Promo-LEX, continuăm să asistăm persoane pe care le considerăm deținuți politici, condamnate pentru pseudo-fapte de „extremism”, pentru „ofensă” adusă liderului de la Tiraspol, pentru „negarea rolului misiunii de pacificare”. Administrația separatistă folosește acești oameni ca monedă de schimb în dialogul cu Chișinăul.
Iar la Tiraspol, cu câteva zile înainte de invazia la scară largă a Rusiei în Ucraina, a fost adoptată așa-numita „lege Gurețki”, care prevede pedepse de până la 10 ani de închisoare pentru cei care se adresează altor instituții sau instanțe decât celor din regiunea separatistă. Cu alte cuvinte: dacă te duci la CEDO sau la procuratura de la Chișinău, riști închisoarea. Și totuși, oamenii continuă să vină la noi. Continuă să sesizeze instituțiile de drept. Riscă totul, pentru dreptate.”
De ce memoria nu e un lux, dar o obligație
„Mă irită, dacă să fiu sincer, retorica de 2 martie. Nu pentru că ar fi falsă, dar pentru că e incompletă. Spunem „eroi” o dată pe an, depunem flori la „Maica Îndurerată”, ascultăm discursuri solemne. Dar ce facem pe 3 martie? Pe 15 iunie? Pe 20 noiembrie?
Memoria nu înseamnă flori și minute de reculegere. Memoria înseamnă să nu accepți ca un veteran al acestei țări să fie declarat indezirabil în propria comunitate. Memoria înseamnă să nu tolerezi ca oameni care au luptat pentru integritate să fie exilați de facto din viața lor. Memoria înseamnă instituții care funcționează, procurori care investighează, diplomați care pun presiune.
Rusia a fost obligată recent de CtEDO să plătească peste 100.000 de euro despăgubiri în cinci cauze transnistrene. Valoarea totală a daunelor cerute în cele aproape 40 de dosare aflate pe rolul Curții ar putea ajunge la un milion de euro. Aceste cifre contează, pentru că ele traduc suferința în responsabilitate juridică. Dar banii nu repară anii pierduți, familiile destrămate, sănătatea distrusă.”
Ce trebuie să se schimbe
„Avem nevoie de o viziune clară pentru reintegrare. Din punct de vedere instituțional, capacitățile sunt insuficiente, un Birou de reintegrare fără resurse nu poate avansa un proces atât de complex. Dar mai presus de resurse, avem nevoie de voință politică. Iar voință politică, dacă e să fiu onest, nu prea este.
Avem nevoie ca autoritățile de la Chișinău să nu mai fie, cum am spus și altă dată, „foarte pasive” în exercitarea angajamentelor asumate în fața Consiliului Europei. Regiunea transnistreană nu e o „gaură neagră” juridică. Nu trebuie să fie. Comunicarea dosarelor de către CtEDO demontează acest mit și constituie un precedent clar: nimeni nu e deasupra legii, niciun teritoriu nu e în afara Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Avem nevoie, în fine, ca eroii din ’92 să nu mai fie doar subiecte de comemorare,dar subiecte de politici publice reale. Veteranii trebuie protejați nu doar cu indemnizații, dar cu acțiuni concrete: acces la justiție, protecție împotriva persecuțiilor, reabilitare completă pentru cei deținuți ilegal și nu în ultimul rând, Memorie – nu doar pe 2 martie.”
Un cuvânt final
„Facem această meserie pentru că cineva trebuie să o facă. Pentru că atunci când un veteran ne povestește cum nu și-a putut vizita mama trei ani, sau când un activist ne descrie celulele fără lumină de la Tiraspol, înțeleg că dosarul din fața noastră nu e doar hârtie. E viață.
Cei care au murit în ’92 nu mai pot vorbi. Dar cei care au supraviețuit, și care sunt în continuare pedepsiți pentru că au luptat, au dreptul să fie auziți nu doar pe 2 martie, dar în fiecare zi.
Memoria nu e un ritual. E un act de dreptate”, a scris Vadim Vieru.
Luni, 2 martie 2026, se împlinesc 34 de ani de la războiul de pe Nistru. Războiul de pe Nistru a durat din martie până în iulie 1992 şi a afectat mai multe localităţi, printre care Dubăsari, Corjova, Coşniţa, Cocieri, Roghi, Tighina şi Varniţa. Numărul exact al victimelor nu este cunoscut nici până astăzi, dar, potrivit unor estimări, au murit aproape 300 de combatanţi, 400 de civili din dreapta Nistrului şi peste 800 de persoane originare din regiunea transnistreană.
