Amintiri despre Independenţă
Îmi amintesc că în iulie 1989, în legătură cu alegerea mea ulterioară în funcţia de vicepreşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem, am fost invitat la o convorbire de către primul secretar al CC al PCM, care mi-a explicat că timpurile se schimbă, puterea trece de la partid la sovietele de deputaţi, este nevoie de jurişti care cunosc legile şi vor fundamenta activitatea sovietelor.
Însă realităţile din republicile unionale, inclusiv Moldova, impuneau mult mai multe transformări instituţionale şi de sistem decît limitarea rolului partidului comunist. Linia gorbaciovistă spre restructurare, democratizarea societăţii şi transparenţă a încurajat intelectualitatea noastră la manifestări publice, menite să scoată la iveală valorile sacre ale naţiunii – limba, alfabetul, istoria, problemele legate de dependenţa totală faţă de Moscova, de drepturile limitate ale republicii faţă de Centru etc.
Un rol deosebit în legalizarea raporturilor dintre forţele progresiste şi cele conservatoare revenea Prezidiului Sovietului Suprem, condus de un fruntaş al neamului – M.Snegur. Startul pluripartidismului a fost dat la 25 august 1989, prin decretul Prezidiului cu privire la modul de înregistrare a asociaţiilor obşteşti ale cetăţenilor. Au urmat legile lingvistice: cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, cu privire la statutul limbii de stat, cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină, legea privind alegerile în Parlament şi altele, prin care au fost făcuţi primii paşi spre independenţă. Însă pînă la adoptarea Declaraţiei de Independenţă din 27 august 1991 mai rămîneau aproape 2 ani – o perioadă de timp, în care s-a dat o luptă înverşunată între adepţii păstrării imperiului sovietic şi cei care militau pentru proclamarea republicilor unionale ca state independente.
Primul Parlament, numit Parlamentul Independenţei, ales în mod democratic, şi-a început lucrările la 17 aprilie 1990, într-o situaţie tensionată din punct de vedere social-politic şi economic. Haosul politic şi economic de la sfîrşitul deceniului al nouălea şi începutul celui de-al zecelea a dus la dezintegrarea Pactului de la Varşovia, a Uniunii Sovietice, la căderea zidului de la Berlin şi unificarea Germaniei, la răsturnarea regimurilor totalitare într-un şir de state ale lumii, fiind zdruncinate temeliile construcţiilor statale ale multor regimuri totalitare construite după tipul celui sovietic.
Bineînţeles, adepţii Centrului totalitar intenţionau să menţină prin forţă imperiul, acceptînd schimbări neesenţiale, care agravau şi mai mult situaţia social-politică din multe regiuni. Nu trebuie să uităm evenimentele dramatice din Tbilisi, Georgia, – 9 aprilie 1989, din Bacu, Azerbaidjan, – 19-20 ianuarie 1990, sau asaltul clădirii Televiziunii de Stat şi al turnului de retransmisie a emisiunilor TV din Vilnius, Lituania, la 13 ianuarie 1991. Toate încercările disperate ale Centrului imperial de a înăbuşi tendinţele de renaştere naţională şi independenţă statală s-au soldat cu victime omeneşti. Centrul pe toate căile încerca să impună republicilor unionale elaborarea şi semnarea unui nou tratat unional, în care s-ar legifera superioritatea centrului unional. În astfel de condiţii era necesară formularea poziţiei Republicii Moldova în cadrul Uniunii Sovietice reînnoite. Această poziţie a fost reflectată în Declaraţia de suveranitate, adoptată la 23 iunie 1990. Recunoaştem că nu am fost primii în elaborarea unor măsuri de detaşare de Moscova. Prima care şi-a declarat suveranitatea a fost Estonia, în noiembrie 1988, urmată de Lituania, în aprilie 1989, şi Letonia, în iulie 1989. Între timp, pe 11 martie 1990, Lituania îşi declarase independenţa de stat. Declaraţia de suveranitate a Republicii Moldova a fost precedată şi de cea a Georgiei şi de cea a Rusiei, respectiv, pe 26 mai şi 12 iunie 1990.
Republica Moldova la 31 mai 1990 a recunoscut independenţa Lituaniei. În hotărîre s-a statuat că Republica Moldova stabileşte relaţii diplomatice, politice, economice şi culturale directe cu Republica Lituania, solicitînd totodată Uniunii să suspende blocada economică a acestui stat.
Au urmat şi alte acte care reflectau calea spre independenţă: renunţarea la economia centralizată şi sistemul administrativ de comandă şi trecerea la economia de piaţă; adoptarea Decretului cu privire la puterea de stat; schimbarea denumirii statului – din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Moldova (Moldova); reorganizarea organelor de drept unional-republicane în republicane; aplicarea legilor unionale pe teritoriul Moldovei numai după ratificarea lor de către Parlamentul Republicii Moldova, stabilirea relaţiilor bilaterale cu alte state ale lumii; introducerea simbolurilor statale etc.
Se pune întrebarea: a fost necesară adoptarea Declaraţiei de Suveranitate? De ce s-a procedat ulterior la adoptarea Declaraţiei de Independenţă? Declaraţia de Suveranitate a fost actul autodeterminării şi separării Moldovei de URSS, fără ca Moldova să ceară recunoaşterea internaţională ca stat independent. Astfel, Declaraţia a impus plenitudinea puterii Republicii Moldova în rezolvarea tuturor problemelor vieţii statale şi sociale, a reglementat în mod clar supremaţia Constituţiei şi legilor Republicii Moldova asupra celor unionale. Legile unionale urmau să fie puse în aplicare pe teritoriul Moldovei numai după ce erau ratificate de Parlamentul nostru, iar cele în vigoare ce contraveneau suveranităţii urmau să fie suspendate. De asemenea, Declaraţia a instituit cetăţenia republicană, dreptul suveran la teritoriu, proprietate, menţinerea relaţiilor diplomatice directe cu toate ţările lumii, respectarea Cartei ONU, participarea la crearea unui nou sistem de securitate în Europa etc. Declaraţia de Suveranitate servea ca bază pentru elaborarea noii Constituţii, perfecţionarea legislaţiei republicane, încheierea noului Tratat unional şi totodată orienta clasa politică şi întreaga societate spre independenţa naţională.
Asemenea poziţii puteau fi prevăzute în Declaraţia de Independenţă. Însă s-a procedat în aşa mod, deoarece au fost conştientizaţi astfel de factori ca accelerarea şi urmările dezmembrării economice a complexului economic unic al Uniunii Sovietice, care era cu mult mai periculoasă pentru noi decît dezmembrarea politică, necesitatea păstrării unei valute unice, într-un spaţiu economic unic, cu reguli vamale unice, a menţinerii instituţiilor de securitate militară, epideomiologică, sanitară, de ocrotire a mediului pînă la rezolvarea problemelor politice etc.
Puţin timp după Declaraţia de Suveranitate, autorul acestor rînduri împreună cu C.Oboroc, viceprim-ministru, au fost mandataţi la Moscova, ca reprezentanţi plenipotenţiari ai republicii, să poarte negocieri asupra noului Tratat unional. La negocieri, pentru anumite domenii, au mai participat: I.Borşevici, S.Maximilian, M.Patraş, N.Osmochescu, M.Druţă şi alţii.
Opiniile noastre în discuţiile cu reprezentanţii Centrului se fundamentau pe formula „x+0”, în care „x” era numărul statelor, iar „0” – Centrul. Cele 15 republici unionale urmau să-şi decidă singure soarta, inclusiv în privinţa participării sau neparticipării la fondarea de formaţiuni interstatale. Totodată, se insista la constituirea relaţiilor economice pornind de la înlocuirea principiului „multilateralităţii” prin concursul Centrului cu cel al „bilateralităţii”.
Anume activitatea grupului nostru de lucru pentru asigurarea „divorţului” paşnic şi constructiv de Moscova l-a determinat pe ex-preşedintele URSS, M.Gorbaciov, să spună: „Непонятно, что хотят эти молдоване: сожительство или сообщество?” („Nu înţeleg ce vor moldovenii aceştia: convieţuire sau comunitate?”).
La 19 februarie 1991, din partea grupului de lucru, am prezentat Parlamentului proiectul de Tratat asupra creării Comunităţii de State Suverane. Proiectul a fost acceptat. Au fost desemnaţi mandatarii pentru coordonarea variantei comune a Comunităţii de State Suverane în componenţa: I.Hadârcă (conducător), E.Berdnikov, I.Borşevici, D.Braşoveanu, V.Capangi, V.Costov, V.Matei, M.Patraş şi M.Plasiciuc.
Totodată, a fost desemnat şi grupul de experţi în următoarea componenţă: V.Puşcaş (conducător), V.Lebedev, B.Negru, N.Osmochescu şi C.Tampiza.
Însă Centrul unional a ignorat propunerile Parlamentului, ceea ce, în opinia noastră, a accelerat destrămarea imperiului.
Timpul a demonstrat că noi am avut dreptate.
Lovitura de stat de la Moscova din 19 august 1991, care ţintea păstrarea cu orice preţ a vechiului regim totalitar şi a vechilor raporturi Centru – republicile unionale, a schimbat radical situaţia şi, de fapt, tocmai evenimentele de la Moscova au catalizat destrămarea Uniunii Sovietice, şi la 27 august 1991 a fost proclamată independenţa Republicii Moldova.
Cu cîteva luni mai tîrziu, la 27 decembrie 1991, a fost constituită Comunitatea de State Independente după prototipul propus de noi – Comunitatea de State Suverane.
Ce înseamnă pentru noi, cetăţenii acestei ţări, actul independenţei? Suveranitatea şi independenţa semnifică dreptul de a rezolva liber problemele interne şi externe, cu respectarea de către alte state a principiilor dreptului internaţional. Realizarea acestor deziderate depindea de conştientizarea de către fiecare dintre noi, cetăţenii Moldovei, a posibilităţilor care ni se ofereau.
Fiecare cetăţean al statului trebuie să conştientizeze şi să se mîndrească cu dreptul său inalienabil asupra suveranităţii şi independenţei statului, al cărui cetăţean este.
Cu regret, în statul nostru şi în prezent pot fi auzite vocile unor oameni care ar fi gata să se dezică de părticica de independenţă ce le aparţine, interpretînd momentele istorice de pe diferite poziţii, subiectiv şi chiar arbitrar, dar cu substrat politic.
Le spunem acestor oameni că proclamarea independenţei şi apariţia Republicii Moldova, ca stat nou, independent, prin desprinderea de la U.R.S.S., a însemnat, conform principiilor de drept internaţional (cutumiar şi convenţional) al succesiunii statelor, două soluţii certe: 1) Republica Moldova a succedat fosta Uniune Sovietică pe partea de teritoriu pe care o ocupă în prezent, în graniţele ei administrative fixate de fosta federaţie, corespunzător diminuînd teritoriul fostei federaţii; 2) Succesiunea de state nu afectează frontierele stabilite printr-un tratat şi nici obligaţiile şi drepturile referitoare la regimul de frontieră sau alte regimuri teritoriale (art.11 şi art.12 din Convenţia privind succesiunea la tratate, 1978). Aceasta înseamnă în mod automat că Tratatul de pace din 1947, care consfinţeşte frontiera între România şi Uniunea Sovietică, a devenit, după dezmembrarea U.R.S.S., un tratat cu privire la frontiera între Republica Moldova şi România. Analogic se interpretează şi relaţiile interstatale între Republica Moldova şi Rusia, ca succesoare a fostului imperiu ţarist, care a efectuat controlul asupra teritoriului Republicii Moldova începînd cu anul 1812.
Independenţa statală necesită să fie consolidată şi fortificată atît în plan intern, cît şi extern. Vom pune accentul pe planul extern, referindu-ne în special la vecinătatea statelor. Astfel, este salutabil faptul că şi unii cercetători români1 consideră că „reieşind din evantaiul desfăşurat al cadrului juridic actual (o serie de acorduri, tratate şi alte înţelegeri internaţionale) lipseşte tocmai ceea ce ar trebui să fie suportul trainic şi fundamental al tuturor înţelegerilor şi raporturilor bilaterale româno-moldovene – Tratatul de prietenie, bună vecinătate şi cooperare, care ar configura o altă orientare relaţiilor bilaterale dintre cele două state şi ar deschide căi noi şi pentru reglementarea altor probleme în această parte a lumii”.
Încheierea Tratatului de bază între România şi Republica Moldova se află în permanenţă în centrul atenţiei autorităţilor moldo-române şi, din perspectiva integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană ca ţară membră, el trebuie încheiat.
Dar credem că aceasta este o chestiune de timp.
Suveranitatea şi independenţa au fost obţinute de popor prin sacrificiu. Nu ne-a fost uşor de a le menţine, dar ele constituie valori majore pentru fiecare popor. Sîntem ferm convinşi că, odată proclamate, niciodată nu vom renunţa la ele. Aceste valori sînt în permanenţă protejate de factorii interni, de dreptul internaţional şi de comunitatea internaţională.
De aici şi responsabilitatea fiecăruia dintre noi pentru salvgardarea lor. Nu putem şi nu trebuie să aşteptăm de la cineva instrucţiuni sau sfaturi. Destinul ni-l decidem noi.
Acest lucru ni-l permite independenţa.
Victor PUŞCAŞ, ex-vicepreşedinte al „Parlamentului ’90”, doctor în drept, conferenţiar universitar
