Reportaj cu „Melancolia” Sofiei Rotaru
În satul de baştină al Sofiei Rotaru, Marşeniţa (în ucraineană Marşinţi) din regiunea Cernăuţi, rudele şi consătenii păstrează amintiri frumoase cu fata harnică şi deşteaptă care, înainte de a reuşi pe marile scene, a reuşit să fie prima la prăşit în colhoz, la competiţii sportive şi la învăţat bine. Când revine, rudele o aşteaptă cu melodiile familiei, dar şi cu bucatele care o încântă: mămăligă cu peşte şi răcituri.
A fost prima interpretă care a cântat imnul Chişinăului, „Oraşul meu”. Imn şi şlagăr a devenit mai târziu. Astăzi mulţi percep ca pe nişte imnuri mai multe piese ale interpretei: „Ioane, Ioane”, „Melancolie”, „Romantică”, „Codrii mei frumoşi”.
Celebra cântăreaţă cu origini basarabene, Sofia Rotaru, s-a născut pe 7 august 1947 în satul Marşeniţa, raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi. Primul învăţător de muzică i-a fost chiar tatăl său, Mihai Rotaru, un îndrăgostit de muzică populară. A lucrat ca brigadier, dar a avut auz muzical absolut şi o voce minunată, pe care au moştenit-o şi cei şase copii ai familiei. Şi astăzi Sofia cântă piesele învăţate de la el.
Fraţii, surorile şi cumnaţii cântăreţei care mai locuiesc la Marşeniţa nu ştiau că acele cântece de familie vor deveni celebre în timp. „Tătica a venit de la armată cu o listă de cântece. Cântece vechi, frumoase, pe care nu le-am auzit la altcineva. Când ne adunam cu toţii, el începea să cânte, iar noi îl susţineam”, îşi împărtăşeşte amintirile Tatiana, cumnata Sofiei Rotaru, în timp ce stă rezemată de speteaza unui scaun amplasat în curtea casei din Marşeniţa în care s-a născut viitoarea artistă.
Chiar şi astăzi în familia Rotaru răsună acele piese care s-au cântat cât bătrânul Mihai a fost în viaţă. Tatiana susţine că atunci când Sofia vine acasă, nu se scapă din vedere nicio piesă din repertoriul tatălui, care în casa lor se cântă mai des decât cele pe care le interpretează solista. Toţi cântă, fără excepţie.
Mămăliga şi răciturile – bucatele preferate
Familia, dar şi prietenii îi zic Sonia. Aşa i-au zis părinţii şi aşa au cunoscut-o vecinii şi prietenii. După ce ambii părinţi au decedat, Sonia vine tot mai rar acasă. „De fiecare dată când ne vizitează, mă strădui să se simtă ca acasă, să simtă că este aşteptată. Mămăliga, peştele, brânza cu smântână, răciturile din picior de porc sunt mâncărurile ei preferate, care nu lipsesc de la masă”, îmi spune Tatiana în timp ce se uită spre casă şi încearcă să îşi amintească când a fost cântăreaţa ultima dată acasă. Chiar dacă vine rar, fraţii, surorile şi nepoţii se întâlnesc în fiecare an de ziua ei de naştere.
Sofia Rotaru a început să cânte încă din copilărie, participând la concursuri locale. A cântat în diverse formaţii artistice de amatori, urmând şcoala medie de muzică din Cernăuţi şi Institutul de Arte „G. Musicescu” din Chişinău. Câţiva ani a fost solistă a Filarmonicii din Cernăuţi şi din Italia. A devenit cunoscută în Republica Moldova cu piesele semnate de cei mai buni compozitori moldoveni: Eugen Doga, Anatol Chiriac, Ion Aldea-Teodorovici, Petre Teodorovici şi alţii.
Artistă a Poporului din Ucraina şi Artistă a Poporului din Republica Moldova, Sofia Rotaru a primit şi titlul de Artistă a Poporului din URSS.
Tatiana îşi aminteşte că ultimul concert la care a fost să o vadă şi să o asculte pe Sonia a avut loc la Cernăuţi. „Era un timp friguros. Ploua. Am mers cu toţii să o susţinem. Pe scenă pare a fi un om străin. Nu seamănă cu Sonia noastră. Se transformă. Ea singură spune că parcă ar îmbrăca o mască. Este aşa cum ar trebui să fie văzută pe scenă”, e de părere cumnata.
Elena Ştefanesa consideră că scena a schimbat-o mult pe fosta sa colegă de bancă, dar şi prietenă de copilărie. Scena a impus-o să fie puternică, dar şi să aibă o ţinută de invidiat. S-au întâlnit la Cernăuţi după un concert al interpretei. Au schimbat câteva vorbe. Sonia şi Elena au împărţit aceeaşi bancă timp de opt ani, au participat împreună la concursuri, iar deseori mergeau în vizită una la alta. Fosta sa prietenă spune că nu era nicio sărbătoare fără ca interpreta să nu cânte şi să prezinte concertele care se organizau în şcoală. „Ea a fost mândria clasei. Era prietenoasă şi învăţa foarte bine. Participa la toate concursurile. Ea cânta, iar eu dansam. Deseori fredona o piesă despre primăvară. Cânta în română şi în ucraineană”, sunt amintiri din copilăria Elenei.
Călătoria la Chişinău, ca un premiu
Aurica Toacă păstrează şi astăzi amintirile legate de fosta sa colega de şcoală, fotografiile, dar şi diplomele pe care le-au obţinut. Împreună au participat şi la întreceri sportive. „Le-am povestit nepoţilor că am învăţat împreună, dar ei nu mă credeau. Le-am arătat fotografii ca să se convingă”, spune Aurica. Sofia, Aurica şi Elena au fost unele dintre cele mai active eleve. Acestea nu doar că învăţau bine, dar erau şi cele mai harnice. „La şcoală ne duceau să ajutăm colhozul. Prăşeam, strângeam roada. Pentru că am dat dovadă de rezultate bune, colhozul ne-a organizat, pentru vreo 12 elevi, o excursie pentru câteva zile la Bălţi, Orhei şi Chişinău. Am mers la muzee, am văzut monumente şi ne-am fotografiat”, povesteşte Aurica în timp ce îmi arată poze vechi.
Consăteanca mai spune că Sonia era veselă, îndrăzneaţă şi muncitoare. A moştenit aceste trăsături de la ambii părinţi. Tatăl său a lucrat în colhoz, iar mama sa a avut grijă de copii şi de gospodărie. Erau oameni vestiţi în sat. Despre tatăl interpretei se mai spune că atunci când şuiera, se auzea în tot satul. „Am avut un profesor de muzică care a susţinut-o foarte mult pe Sonia şi care i-a spus că profesia de cântăreaţă este bucata ei de pâine. Mă bucur că ea a înţeles acest lucru şi a urmat acest drum. Cel mai tare apreciez la ea că nu a uitat de unde vine. Ţin minte că am fost la înmormântarea tatălui său şi ne-am întâlnit la poarta cimitirului. Ea m-a recunoscut. Am stat de vorbă. Unica schimbare la ea este că au trecut anii. Când vine în sat, îşi pune o batistă pe cap şi munceşte alături de rudele sale”, concluzionează Aurica.
RT
