Principală  —  IMPORTANTE   —   Jurnalul unei mame care şi-a…

Jurnalul unei mame care şi-a pierdut fiul în războiul de la Nistru

Fiul meu era judecător. Nu mai ştiu dacă, în 1992, era în vigoare legea asta care le dă protecţie judecătorilor, neobligându-i să lupte la război. Pe el nu l-a putut opri nimeni, pentru că tare voia ca R. Moldova să fie integră, liberă, independentă. S-a dus, iar eu nu l-am putut opri, deşi în mine striga cineva: nu-l lăsa să plece. Dar cum să nu-l las? Eu singură i-am fost învăţătoare în clasele primare şi tot timpul îi spuneam, dar şi altor copii, că noi avem două mame: una-i patria şi una-i mama, şi aşa cum o iubeşti pe mama ta, aşa trebuie să-ţi iubeşti şi patria. Şi eu nu puteam ca atunci când ţara noastră era la greu să-i zic: nu te duce, Anatol. Mi-a fost ruşine să-i zic, căci el m-ar fi dispreţuit.

A plecat la război

Anatol a plecat la război în ziua de 28 mai 1992. Exact în ziua în care se pregătea să plece, eu venisem la ei să văd ce mai fac. Ţin minte că am ieşit amândoi din casă şi am mers de la uşa lor vreo 200 de metri. Foarte tare voiam să-i spun: nu te duce. Mă frigea la inimă, dar mă ţinea o frână. Dacă a decis el, înseamnă că aşa trebuie, deşi el ştia că putea să se întâmple să nu mai vină.

Boris Druţă era colegul lui şi cu două zile mai devreme ştiu că i-a zis: nu ştiu dacă ar fi bine să pleci, că războiul e război şi nu cruţă pe nimeni. Anatolie a răspuns: da ce să-i facem, dacă nu mă duc eu, nu te duci tu, nu se duce altul, cine ne va apăra ţara de mişei, că moscalii iarăşi vor să ne înnece în sânge? Anatol spunea mereu că istoria noastră este plină de sacrificii şi că toate faptele vitejeşti vor fi puse pe cântarul istoriei şi atunci se va vedea cine a apărat ţara la greu, fără a ezita, şi cine a condus ţara în acele momente grele. Astea toate sunt cuvintele lui, pentru că sunt acolo dovezi scrise de colegii lui de lucru.

Cine a fost Anatol Popovici

A fost un patriot desăvârşit. El a citit foarte mult în copilărie. În clasa a 8-a nu mai avea ce citi. Terminase de citit din biblioteca şcolară, din aia sătească şi după aia lua cărţi de la un profesor de limba franceză, care avea nişte cunoştinţe în Anglia, în America, care îi aduceau cărţi cu grafie latină. Anatol atunci le citea şi cu mare secret le întorcea înapoi, ca să nu ştie nimeni, că erau timpuri în care te temeai să zici ceva. Şi acum cam tot aşa este, că dacă zici, cred că suntem luaţi la creion. A fost un elev bun şi student eminent la drept, soţ exemplar, un tată iubitor, avea doi băieţei când a plecat la război. Pe 16 martie 1992, împlinise 30 de ani.

Unul dintre pliantele realizate în memoria lui Anatol Popovici

Nu ştiam nimic de el

Trecuse două săptămâni de când a plecat la război şi eu nu ştiam nimic despre el. Prin Chişinău, lumea ştia deja că Anatol a murit, dar nu ştiu de ce nu mă anunţa nimeni. Am aflat de la nişte cunoscuţi, am leşinat, m-am făcut bine şi am sunat la judecătoria unde lucra. Zic: da unde-i Anatol?

Publicitate
Publicitate

Atunci am înţeles că nu vor să vorbească cu mine, ştiţi când omul vrea să mintă ceva, să ascundă. Spuneţi-mi vă rog, unde-i Anatol? Şi unul dintre ei, aşa mai repezit, mi-a zis: da ce, încă nu l-aţi adus? Gândiţi-vă ce reacţie am avut. M-am liniştit şi m-am dus la Ministerul Apărării. Acolo mă gândesc că voi afla ce s-a întâmplat. Tudor Dabija era viceministru, dar ei fuseseră colegi. L-am întrebat pe el, iar el controla nişte panouri. A chemat un căpitan să întrebe dacă ştie ceva despre Anatol, că iaca nici Crucea Roşie nu ştie nimic, nu-i înregistrat nicăieri. Plângeam. Căpitanul a început să tremure şi zice: „Ego ubili, on paghib (n.r. L-au ucis, a murit). Nu ştiam ce să cred, pe ăsta care îmi spune că e mort, sau pe ăsta, care zice că nu ştie. Pe urmă am fost la televiziune, am dat poza şi datele la „Mesager”, că poate voi afla ceva. A mai trecut o săptămână.

Nici nu aveau unde să fugă

Mai târziu, am aflat că a căzut pe front pe 20 iunie, la Bender, acolo veneau tancurile dinspre Tiraspol şi mai erau 26 de băieţi cu dânsul. Cred că niciunul dintre ei nu a mai rămas viu, pentru că, de când a murit Anatol, de multe ori mi s-a oferit cuvântul la Memorial la 2 martie. De fiecare dată făceam un aviz: Vă rog, cine a fost cu Anatol în ultimele clipe, vă rog, să-mi povestească, deoarece pentru mine orice cuvânt e important. Măcar să ştiu dacă a spus ceva, ce a fost. Nu s-a arătat nimeni, niciodată.

La jumătate de an după război, cineva a sunat-o pe soţia lui Anatol să-i zică cum a fost lupta: „Acolo, la Bender, e loc drept, nu-i ca la noi, dealuri şi văi. Băieţii voiau să oprească tancurile, dar asupra lor împuşcau de pe clădiri, din cetate şi armata a 14-a – din spate. Aşa ei nu aveau unde să fugă. Unii, totuşi, căutau să se retragă, să se ascundă. Anatol a fost rănit la o mână şi avea încărcătorul de grenade, că două tancuri le aprinsese şi a început să strige la ceilalţi care fugeau: încotro, laşilor, voi nu aveţi mame, voi nu aveţi copii? Mâine tancurile ruseşti vor fi la Chişinău”.

Nionela Popovici, care a lucrat toată viața învățătoare, este mama judecătorului Anatol Popovici, decedat în războiul din 1992

I s-a luat din buzunar legitimaţia de judecător

La scurt timp, Anatol a fost lovit în cap. Nu ştiu de ce nu l-a luat salvarea, cum făceau cu alţii, nici nu l-au dus la groapa comună, cum îi strângeau pe toţi. L-au lăsat aşa şi patru zile a stat pe faţa pământului, într-un lac de sânge. După ce s-a mai potolit războiul, omorându-i pe toţi, localnicii mai treceau să vadă dacă mai e cineva viu. Pe unii îi duceau la groapă, pe alţii la frigidere, alţii erau aruncaţi în Nistru, dar pe Anatol l-au lăsat, pentru că a venit un ziar de la Tiraspol, unde era scris despre Anatol: că iată Moldova a ajuns să-şi trimită la lupte şi judecătorii. Mai spuneau că cine a păşit pragul republicii transnistrene, vor păţi ca Popovici.

I-au luat din buzunar şi legitimaţia de judecător, pe care o primise cu patru zile înainte de a pleca la război. Anatol le spunea camarazilor săi: am primit în sfârşit un document care-i scris în limba sfântă a ţării şi am s-o port cu cel mai mare drag în dreptul inimii. Dar nu a durat mult această fericire…

L-au lăsat pe pământ

Vă spuneam că a fost lăsat pe pământ la 32 grade căldură, a început putrefacţia, se adunau muştele şi se ducea o femeie cu nişte copii şi nişte crenguţe şi alunga muştele şi ruga pe ăştia să facă ceva, să-l înmormânteze, dar ei nu permiteau, zicând: asta-i o personalitate însemnată a Moldovei şi aşa trebuie să zacă. În ultima zi, i-au dat voie să scrie o explicaţie, după care, l-au tras de picioare în groapa ceea, au dar pământ peste el, de vreo jumătate de metru.

După asta, de la Tiraspol, au sunat-o pe soţia lui Anatol. I-au spus că putem merge încolo singuri, dacă vrem să luăm corpul, dar să nu afle nimeni. Dar cum să mergi acolo, dacă era strict atunci?

I-am spus atunci că nu e bine să meargă singură, pentru că riscă să moară şi ea, lăsând doi copii orfani.

L-am adus după cinci săptămâni

Ziarul cela de Tiraspol a ajuns la mine şi eu nu mai puteam, plângeam pe toate drumurile. Nu-mi mai trebuia nimic pe lume, dacă îmi pierdusem fiul. Am fost iar la Ministerul Apărării şi după multe rugăminţi, să meargă să îl aducem totuna acasă şi să-l înmormântăm aici, în sfârşit, s-au găsit oameni care au mers, s-au dus cumnaţii, colegii de lucru, un medic. Când au ajuns acolo, au chemat-o şi pe femeia care l-a acoperit cu ţărână. Imediat, cazacii au venit beţi, vrând să-i împuşte. Unul dintre cumnaţii mei luase coniac şi salam şi le-a zis că-i de sufletul lui Anatol, rugându-i să nu le facă nimic, că vor să facă o fotografie pentru mama. Nu am mai văzut nimic în poza ceea…

Până la urmă au vorbit, s-au înţeles, l-au scos şi l-au pus în pachete. Când s-au pornit, le-am dat haine să-l îmbrace frumos. Nu l-au mai îmbracat. Au pus deasupra şi au închis sicriul. Ni l-a adus. A stat două ceasuri în casă şi, pe 25 iulie, l-am înmormântat la cimitirul central.

Oare pe cine am înmormântat?

Ori de câte ori merg la el, că mă duc deseori, prima întrebare care mi-o pun încă de la poartă: Oare pe cine am înmormântat eu aici? Este oare el feciorul meu, sau nu?
După asta l-au decorat post-mortem cu ordinul „Ştefan cel Mare”, dar nu am nicio bucurie din asta. Stă acolo, dar fiul nu-i, tatăl la copii nu-i, au crescut copiii fără tată şi eu ştiu cum e asta, căci soţul meu a murit când Anatol avea 14 ani. Ştiu cât e de greu să creşti copii fără tată. Nu ştiu cine şi cum face, ca să se repete aceeaşi soartă.

Dacă aş mai putea să vorbesc cu el măcar o dată, i-aş spune că a greşit ducându-se la război, deşi a mers să-şi apere patria. Moartea lor a fost zădarnică. Ei s-au jertfit, dar de aici nici o schimbare în ţară. Pe 16 martie, Anatol Popovici ar fi împlinit 56 de ani.

Nota redacţiei:

Pe 2 martie, se împlinesc 26 de ani de la declanşarea războiului de la Nistru, pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a R. Moldova. Conflictul armat a durat câteva luni, dar s-a soldat cu decesul a 279 de persoane din partea dreaptă a Nistrului şi între 264 şi 1093 de persoane din regiunea transnistreană.

Pentru reglementarea conflictului transnistrean, în 2005, a fost creat formatul de negocieri „5+2” care include părţile: R. Moldova şi administraţia de la Tiraspol, mediatorii: Rusia, Ucraina şi OSCE şi observatori: SUA şi UE. Activitatea acestui format a fost sistată în 2006, fiind reluată oficial în 2011.

Deşi au trecut 26 de ani de la acest război, unităţile militare şi muniţiile ruseşti continuă să se afle şi azi pe teritoriul din stânga Nistrului. În 2010, ziua de 2 martie a fost decretată de Chişinău drept Zi a Memoriei.

Publicitate
Publicitate