Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Atunci când depărtarea doare

Atunci când depărtarea doare

Dimineţile de duminică le dedicăm, de obicei, copiilor. Am ales de data asta un megaparc, cu un castel uriaş în mijloc, căsuţe din lemn, vreo trei, leagăne de toate mărimile şi de toate culorile, tobogane şi multe alte atracţii pentru pici. Timpul e posomorât, lume – nu prea, de, e duminică, se doarme mai mult. Unde şi unde câte un câine târât de gât şi pus la alergat ori de câte ori îi vine stăpânului, maşini puţine, chiar dacă ne aflam lângă unul din cele două mari spitale ale oraşului Verona. Hlizindu-ne ruşinaţi împreună cu soţul de năzbâtiile copiilor noştri, într-un moment, îmi atrage atenţia un nene aşezat pe o bancă, aproape de noi. Alături avea bicicleta. Se vedea clar că era un migrant, poate de prin Bangladesh, Pakistan sau India. Relaxat, omul vorbea la telefon, zâmbea deseori. Se ridică uşor după câteva minute de vorbit, iar eu am crezut că pleacă din cauza haosului creat de noi. M-am înşelat. El şi-a scos telefonul de la ureche şi a început să se filmeze cu fiecare leagăn, căsuţă, tobogan, sfoară… S-a căţărat sus, într-o căsuţă de lemn, a scos capul pe fereastră şi filma. Vorbea din când în când, râdea, explica, arăta cu mâna, părea tare fericit.

Atunci mi-am dat seama cât de norocoşi suntem noi, copiii noştri şi mulţi alde noi şi câtă lume trăieşte o viaţă paralelă. Îşi sărută copiii doar pe fotografii, se joacă cu ei prin telefon, le spun poveşti şi îi ajută să-şi facă temele tot de la distanţă. O viaţă deloc uşoară, cu mii de noduri nedezlegate, cu multe vorbe nespuse la timpul lor, cu copii maturizaţi precoce (fetiţe-gospodine de mici, băieţi-capi de familie)… Cei care plătesc cel mai scump sunt cei mai neputincioşi – copiii.

Ultima poză: Lilia împreună cu mama sa în salonul unui spital din Italia

Omul vorbea cu copilul lui.

Fără să vreau, mi-a fugit gândul la Lilia, o fată pe care am cunoscut-o astă-vară, în parc. O fată cu ochi albaştri, subţirică şi timidă. Îi era dor să vorbească cu cineva de la noi, din Moldova, pentru că, de câteva luni, lucra ca badantă la o băbuţă şi era singurică aici. Da, o avea pe mama, dar era internată într-un spital, fiind diagnosticată cu cancer mamar. Şi Lilia era speriată, nu ştia cum s-o facă să se simtă mai bine. Şi de copii îi era dor. O cunoscusem şi pe mama ei, lucrase vreo 8 ani şi ea ca badantă, având grijă de o bătrână dementă, care o bătea des, o insulta pe tanti Ana (aşa o chema pe mama Liliei). Ea, săraca, a răbdat, pentru că avea de crescut cinci copii acasă. O femeie cuminte şi înţeleaptă, aşa cum pot fi doar mamele. Un chip luminos şi un zâmbet molipsitor, energie şi optimism. La puţin timp după ce fusese paralizată, bătrâna a decedat. Când îi părea că viaţa începe să o răsplătească pentru toate chinurile prin care a trecut, tanti Ana a aflat că are o tumoare la un sân. Am întâlnit-o pe treptele spitalului, în ziua în care mă întorceam acasă de la maternitate. Era posomorâtă, n-a vrut să-mi spună ce are, dar, până la urmă, văzând ochii mei mari atunci când mi-a răspuns în ce secţie merge să-şi facă controalele, mi s-a destăinuit… Era optimistă, pentru că nu se ştia încă dacă „buba” ei e din cele rele sau bune. După luni de chimioterapie, de zbucium şi de scârbă că-şi pierde părul (da, scârbă, pentru că avea un păr lung şi bogat, cum vezi mai rar!), am înmărmurit când am aflat că a murit… mama Liliei. A murit acasă, se ceruse ea. Cred că simţea că nu mai avea mult timp. Avea doar 55 de ani, 5 copii şi 9 nepoţi.

Aşa Lilia, la doar 30 de ani ai săi, a rămas orfană, mamă a doi copii.

Cu durere în suflet s-a întors din nou la muncă, în Italia, la băbuţa care o aştepta. Munceşte la negru, baba nu vrea să o legalizeze, cică pentru că vrea să plece o dată la câteva luni în ţară ca să-şi vadă fetele, iar ea are nevoie de badantă 24/24. Banu-i ban, dar cum să stai departe de copii, se tot frământă tânăra mamă, spunând că i-ar vrea pe toţi lângă ea.

„Ştii că şi fetele mele au răcit?” – îmi scrise Lilia într-o zi când auzise de la mine că fiicele mele au dureri de gât şi tuse… Era îngrijorată, fetiţele trăiesc cu tatăl lor la gazdă, în Chişinău, şi ea, săraca mamă, se gândeşte cum să le îndulcească viaţa copilaşilor săi. Le mângâie şi ea cu ce poate. Acum o săptămână, am fost cu ea la un magazin de jucării şi le-a cumpărat de toate. Era aşa de fericită că a găsit atâtea. „Le va trece răceala şi supărarea îndată când vor vedea păpuşile care vorbesc”, zicea Lilia.

Pentru că fetiţele ei ceruseră de la Moş Crăciun păpuşi care vorbesc şi plâng. Iar Lilia i-a cerut Moşului familia…

Foto antet: reporterntv.ro – poză simbol

Ana Covrig, Italia