Kievul vrea totul, Chişinăul – nimic

În timp ce Kievul forţează autorităţile Moldovei să facă noi cedări teritoriale la frontiere, organizaţii filoruse se convoacă la Chişinău şi pretind că statalitatea Moldovei s-a constituit pe pământurile Rusiei Kievene.

De la 1999 încoace, Ucraina a jecmănit R. Moldova de cel puţin 12 ha de spaţii terestre şi acvatice (fără păşunile de la Carabiber, Basarabeasca), circa 50 de kilometri de căi de comunicaţie (sectorul de cale ferată Etulia – Reni şi tronsonul de autostradă de la Palanca), alţi 2 km din gazoductul spre Balcani la Vulcăneşti, circa 700 m de litoral la Dunăre (zona Giurgiuleşti) şi, nou de tot, Ucraina îşi reiterează, ultimativ, pretenţiile asupra terenurilor adiacente autostrăzii de la Palanca, pe cei 7,78 km lungime, plus 17 ha de litoral la Centrala de la Novodnestrovsk. Ar fi de spus că toate «cedările» pretinse de Ucraina Moldovei sunt de ordin exclusiv strategic. Amintim aici doar că autostrada Odesa-Reni (cu trecere prin Palanca) este drumul militar prin care armatele sovietice invadau în 1957 Ungaria şi în 1968 Ceho-Slovacia, iar calea ferată Chişinău-Reni era pentru R. Moldova singura soluţie de acces cu trenul spre gurile Dunării până la Reni şi, mai departe, spre Galaţi şi restul Europei. Zic «era», pentru că nu mai este şi, de fapt, Ucraina nici nu avea nevoie de ea. Interesul Kievului a fost s-o şteargă de pe hartă ca şansă de relaţie şi comunicare dintre cele «două Basarabii» şi România.

«Argumentele ucrainene»

De cel puţin zece ani încoace, Kievul a speculat nonstop ideea că ar fi oferit Chişinăului 100m, iar mai târziu toţi cei 450m în aria riverană Dunării, la Giurgiuleşti, şi că, graţie ei, R. Moldova a ajuns pe lista statelor maritime (ucrainenii nu cunosc geografia Moldovei decât după 1944). La modul practic, însă, Kievul mai datorează Chişinăului (conform hărţilor topografice sovietice) cel puţin 700m de litoral pe cursul Dunării la Giurgiuleşti. Dar chiar şi dacă, prin abstracţie, ar fi să admitem că Ucraina a transferat Moldovei 450m de litoral, întrebarea despre echivalenţa barterului teritorial (şi nu doar în raport cu Palanca) oricum rămâne. Şi nu atât pe seama Kievului, cât pe conştiinţa Chişinăului. Partea proastă a lucrurilor e că şi noua guvernare AIE, la fel ca şi fosta, operează în acest subiect cu argumente de mult «răsuflate». Zic asta pentru că, întors de la Yalta, V. Filat s-a arătat presei destul de simbolist, ca să nu zic prost informat la tema frontierei cu Ucraina. Şi nu cred că nu şi-a dorit mai mult. Pur şi simplu, la Chişinău, s-a încetăţenit o practică vicioasă de papagalicism cinovnicesc, (în special, în «cazurile» Palanca şi «Giurgiuleşti», când se operează (din lene sau prost obicei) cu «probele» serviciilor secrete de la Kiev. Au făcut-o şi, cu regret, o mai fac şi azi chiar şi unele medii bune de presă. Toate sunt de regretat, numai nu în măsura în care este regretabil să auzim aceleaşi «argumente» şi din partea premierului Filat, care ar fi păcat să calce pe aceeaşi greblă pe care au călcat până la el Braghiş, Tarlev, Voronin şi toţi ambasadorii Moldovei la Kiev. Să fi fost prea incitantă Iulia, la Yalta? Mai incitantă decât R. Bogatâriova la Chişinău? Sau prea impresionant Putin? În orice caz, V. Filat a revenit acasă mult mai puţin pasionat de «interesul naţional al R. Moldova» în relaţiile cu Ucraina. Nu vreau să fiu cinic, dar mi-l amintesc pe Voronin, în 1999, foarte pus pe apărarea interesului naţional, în acelaşi subiect, Palanca. «Nu vrem pământuri străine, dar nici pe ale noastre nu le dăm», zicea Voronin. Ce-a făcut Voronin după ce a ajuns preşedinte? A dat şi Palanca, şi Giurgiuleştii, şi nu numai. Lui Voronin îi scăpase esenţialul: că interesul naţional nu poate avea alternative. Va proceda AIE altfel?

Dacă retorica oficială de după Yalta va rămâne neschimbată, nu avem de dedus decât una din două: ori problema frontierei cu Ucraina nu interesează pe oficialii noştri decât la modul formal, ori îi dau de sminteală «sursele» din care se informează? Poate că ar fi cazul să fie readuşi în prima linie experţii anilor ‘90, scoşi atunci din cursă, la insistenţa Kievului, pentru că erau prea versaţi în temă? Şi că ştiau rostul hărţilor? Că loc pentru negocieri mai rămâne. De-am vrea să negociem.

«Mâna» Moscovei

Culmea ironiei e că Chişinăul niciodată nu a dorit, indiferent din ce motive, să estimeze costurile reale ale cedărilor către Ucraina şi nu a pretins sau, dacă a şi pretins, nu a insistat asupra revendicărilor sale până la capăt. Explicaţii ar exista câteva. Dar principala rămâne a fi «mâna Moscovei». Întârziind să-şi refacă, după 1989, destinul, R. Moldova a intrat pe mâna «oamenilor Kremlinului», redevenind  prada hienelor slave din răsărit. Kievul, conştient că nu are cum rupe Transnistria din «gura» Rusiei, a intrat în cârdăşie cu Kremlinul şi şi-au convenit frăţeşte interesele în Basarabia: Rusia şi-a aruncat «ancorele» în zona Bugeacului, iar Ucrainei i s-a dat «dezlegare» să taie de la poalele frontierelor cu R. Moldova. De aici şi prima explicaţie a faptului (deloc singura) de ce toate cedările făcute Ucrainei până acum  poartă un caracter unilateral. Şi de ce rezistenţa Chişinăului a cedat de fiecare dată (chiar şi atunci când a existat). Cu toate divergenţele de relaţii pe care le au Moscova şi Kievul, aceştia au fost şi rămân veşnicii solidari în «problema Moldovei». Ceea ce, din păcate, a lipsit mai multă vreme Chişinăului şi Bucureştiului. Şi încă mai lipseşte.

Ruşii îşi caută trecutul în Moldova

În timp ce Iulia Timoşenko (poate că şi V. Putin) îl convingea la Yalta pe V. Filat să urgenteze procesul de demarcare (în variantă ucrainenă) a frontierei moldo-ucrainene, la Chişinău, un grup de marasmatici (Uniunea tineretului rus din Moldova, Asociaţia «Ravnopravie» şi câţiva gonaşi de la Moscova) se întruneau într-o conferinţă în problema ştiinţei istorice în şcoală. Două lucruri ar fi de reţinut din abordările «experţilor». Primul: că nu Istoria Românilor, ci o Istorie a Moldovei integrată în Istoria Rusiei ar fi soluţia pentru studierea ştiinţei istorice în şcolile din Moldova. Şi doi: că moldovenii nu sunt la originea lor geto-daci şi că pământurile Moldovei pruto-nistrene ar fi aparţinut istoriceşte Rusiei Kievene. Altfel zis, noi suntem altcineva decât ceea ce ştim că suntem şi locuim pe un pământ, ca şi cum, împrumutat. Că e o aberaţie şovină, da, nu comentez. Dar racordaţi permanentele pretenţii «de frontieră» ale Ucrainei la acest precept «ştiinţific» şi în concluzie nu o să aveţi decât ceea ce ziceam deja, că R. Moldova este osul din care rod solidar, după 1989, şi Rusia şi Ucraina.

Al doilea preşedinte

În timp ce România şi românii de pretutindeni îşi alegeau duminică prin vot universal  preşedintele, la Chişinău reveneau din Rusia oficialii noştri plecaţi de cu vreme în delegaţii diferite pe diferite adrese, dar, până la urmă, preocupaţi de acelaşi gând: obţinerea preşedintelui. Un al doilea preşedinte pentru cel de-al doilea stat românesc. Altfel, desigur, decât  la Bucureşti şi decât în orice altă capitală europeană, mai aproape de stilul vechilor obiceiuri otomane. Va fi, nu va fi, vom vedea. Deocamdată «toţi se întâlnesc cu toţi» şi doar Voronin nu vrea să revină de la Karlovy Vary (dacă nu o fi cumva pe alt meridian). Până în 10 decembrie, cel mult, va fi decisă soarta preşedintelui. Deşi pronosticurile variază de la o zi la alta şi de la un personaj politic la altul, optimismul că nu vom intra în anticipate este mare. Iar asta înseamnă că târgul cu ruşii s-a încheiat. Mai bun decât cu ucrainenii? Rămâne să vedem, deşi  Moscova nu are obişnuinţa să facă pomeni, mai ales în politică.

Petru Grozavu
petru.grozavu.zdg@gmail.com



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

51 comentarii

  1. Ionut Jder

    Dosarul Palanca – de ce acum?

    .„Ucraina şi România sunt practic sortite să fie concurente în următorii cinci ani” (Vitali Kulik, directorul Centrului de studii pentru problemele societăţii civile din Kiev, 02.12.09)

    Totul a început cu vizita din 3-4 noiembrie la Chişinău a secretarului Consiliului de securitate şi apărare al Ucrainei, Larisa Bogatîriova. Cu această ocazie au fost repuse pe tapet problemele demarcării hotarului moldo-ucrainean şi a recunoaşterii reciproce a proprietăţilor aflate pe teritoriul celuilalt stat. Inclusiv cazul Palanca. Momentul şi atmosfera ulterioară vizitei oficialului de la Kiev sugerează însă altceva. Totul a plecat, în realitate, de la rapiditatea cu care s-au dezgheţat relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău după schimbarea de putere din R. Moldova.

    Gelozii şi revendicări geopolitice
    Relaţiile dintre cele două maluri ale Prutului au fost reluate cu viteză, nu doar la nivelul declaraţiilor. La unison, liderii AIE au vorbit (şi făcut) mult pentru normalizarea acestei relaţii, cea mai afectată pe timpul regimului Voronin. Semnarea Acordului de mic trafic la frontieră, declanşarea negocierilor pentru celelalte acorduri politice, ridicarea regimului de vize, alte înţelegeri convenite în relaţia bilaterală sunt premisele bune ale unui parteneriat eficace.
    Toate aceste lucruri nu au rămas nesesizate. Cu atât mai mult cu cât, în documentul de constituire a AIE, România este pusă în pereche cu Ucraina în ceea ce priveşte parteneriatele strategice.
    Kievul a privit fără încântare şi cu gelozie deblocarea urgentă a relaţiilor Chişinăului cu vecinul său vestic şi, exasperat, a reacţionat. Nu atât printr-o vizită oficială, cât prin atmosfera creată în jurul acestei vizite şi, în general, a relaţiei dintre RM şi Ucraina. Deloc întâmplător, unii deputaţi din Rada Supremă susţineau că vizita Larisei Bogatîriova era legată de – nici mai mult, nici mai puţin! – examinarea posibilităţii unirii RM cu România în cadrul unui stat comun.
    Şi ca lucrurile să frizeze chiar ridicolul, un deputat din Comisia pentru Relaţii Internaţionale a Radei vorbea nestingherit despre faptul că: „…serviciile secrete române duc negocieri neoficiale cu anumite servicii secrete din Transnistria pentru ca unirea RM cu România, despre care se vorbeşte la modul serios în România şi care este evocată de unii reprezentanţi ai noii coaliţii de guvernare de la Chişinău, să se producă în fapt prin separarea Transnistriei”.
    Iar ca peisajul să fie complet, mai trebuie să adăugăm şi îngrijorarea recentă a unor comentatori politici cu nume ucrainean de la Tiraspol, care deplâng întărirea relaţiilor dintre România şi Rusia în detrimentul… Ucrainei.
    Repunerea pe tapet a „cazului Palanca” nu ţine, aşadar, doar de relaţia bilaterală, ci trebuie citită cel puţin la nivel trilateral: Chişinău – Kiev – Bucureşti. Supravegheată îndeaproape ca un actor, discret de data asta, dar niciodată absent din aranjamentele regionale din acest spaţiu.

    O ciorbă veche, reîncălzită (geo)politic
    Efectele „cazului Palanca” nu se resimt doar la nivel geopolitic sau diplomatic, căci dimensiunea de politică internă a cazului devine tot mai evidentă.

    Despre ce este vorba, în esenţă? Tratatul dintre RM şi Ucraina cu privire la frontiera de stat a fost semnat la Kiev, la 18 august 1999, de către preşedinţii Petru Lucinschi şi Leonid Kucima. În ciuda unor declaraţii grandilocvente şi patriotice ale următorului preşedinte, regimul Voronin a validat ceea ce pregătise regimul Lucinschi, ratificând documentul la 21 iulie 2001, prin votul Parlamentului (73 pro şi 20 împotrivă). Partea secretizată a respectivului Tratat, respectiv Protocolul adiţional, conţine două articole importante: „1.1. RM transmite în proprietate (posesiune, folosinţă şi administrare) Ucrainei sectorul de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca a RM, precum şi sectorul de teren prin care trece acesta; 1.2. Sectorul transmis constituie proprietatea Ucrainei pe teritoriul RM”.
    De aici începe disputa. Guvernul Filat se vede pus în faţa unui fapt împlinit şi crede că îndeplinirea Tratatului este o compensaţie pentru cedarea anterioară a Kievului la Giurgiuleşti şi, în termeni pragmatici, ar fi un bun prilej de „resetare” a relaţiei cu Ucraina.
    Cu care, în realitate, Chişinăul nu a realizat nimic concret în ultimii ani (cu excepţia Misiunii EUBAM). În compensaţie, RM ar putea să primească în proprietate inclusiv cele circa 113 obiective, în special sanatorii şi diferite edificii pe litoralul Mării Negre, Koblevo, Zatoka, Sergheevka etc. aflate pe teritoriul ucrainean.
    Opoziţia simte o posibilitate de atac şi aduce în spaţiul public teme mai noi şi mai vechi, încercând să pună în cârca actualei guvernări chestiuni cu care aceasta nu are, riguros vorbind, nicio legătură.
    Ele ţin de delimitările frontaliere moldo-ucrainene din anii ’90 şi cedările pe care Chişinăul le-ar fi făcut atunci, de faptul că Giurgiuleştiul nu poate fi o compensaţie pentru Palanca şi că orice „cedare” în detrimentul Ucrainei ar fi un afront la adresa „suveranităţii şi independenţei statului”.
    Teme grele, încărcate retoric şi cu miză politică evidentă.

    Un cartof fierbinte, pus de Kiev în mâinile lui Filat
    Problema de fond nu este neapărat care din părţi are dreptate până la capăt. În asemenea chestiuni, diavolul stă în detalii, iar diplomaţia are o vorbă care spune că „nu contează câtă dreptate ai, contează cât negociezi”. Două probleme se pun aici cu acuitate.
    Prima este crucială: de ce Kievul deschide acest dosar acum? Răspunsul are valenţe geopolitice şi ţine de statutul şi importanţa pe care le vrea Ucraina în regiune.
    Kievul a reacţionat la încălzirea evidentă a relaţiilor Bucureşti – Chişinău, inclusiv prin deschiderea acestui dosar. Dar care sunt consecinţele?
    În ciuda retoricii amicale a Kievului, „dosarul Palanca” poate fi o piatră de moară atârnată – cu bună-ştiinţă? – de gâtul guvernului Filat în ajun de campanie electorală.
    Căci a doua miză a acestui dosar este internă şi ţine de modul în care se va gestiona (manipula) reacţia populaţiei.
    Mai cu seamă că un asemenea dosar, aşezat sub egida cutremurătoare a „cedărilor teritoriale”, are un potenţial emoţional major. Deja chestiunea a fost inflamată de presa de la Chişinău, iar dimensiunea politică a unor asemenea gesturi nu poate scăpa neobservată.
    A degaja în asemenea dispute aspectele subiective (politice) de cele obiective (tratate) este o întreprindere dificilă.
    În asemenea gen de bătălii nu câştigă obligatoriu cine are dreptate, doar cine reuşeşte să convingă publicul că are dreptate. Iar în condiţiile în care situaţia pieţei mediatice din RM nu este încă normalizată, noua lege a audiovizualului stagnează – oare de ce? -, iar dominaţia mediatică a actualei opoziţii este încă semnificativă, o asemenea dezbatere publică poate face rău actualei alianţe în perspectiva viitoarelor confruntări electorale.

    Abordarea diplomatică şi abordarea mediatică
    Cazul Palanca şi tot ce ţine de acesta mai putea aştepta, fără probleme, până după momentul stabilizării guvernării de la Chişinău.
    Dar Kievul nu a mai avut răbdare. În acest moment, cazul riscă să modifice agenda dezbaterii interne şi să ofere opozanţilor muniţie la care nu sperau. Dosarul rămâne încă deschis şi gestionarea lui mediatică trebuie să fie făcută la fel de atent precum cea diplomatică

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *