EDITORIAL Torționarii și Învierea
Cum e să înveți o lecție de peste 2000 de ori și să o ignori iar și iar? Sărbătorile pascale revin de fiecare dată cu lecții pe care n-ar trebui să le uităm nici morți: cum Salvatorul Omenirii a fost bătut cu bice și răstignit de viu de către cei cărora le-a dorit doar binele și cum au ajuns oamenii să facă asta fiind manipulați de niște torționari. Dar, din nou, probabil vom uita de această mare nedreptate umană cât ai ciocni niște ouă de Paște.
Totuși, cum ajungi să condamni la moarte pe cel mai iubit dintre pământeni, apoi să-l pui să-și care singur crucea și, într-o tortură de nedescris, să-i bați palmele și tălpile în cuie, agățat pe o cruce, de viu? Dacă ne uităm la mărturiile biblice, vedem că mai întâi a fost dezinformarea.
Cărțile spun că pentru a fi omorât, Iisus trebuia demonizat. Și a fost – prin mărturii false, zvonuri și acuzații nefondate, bine orchestrate. Opinia publică a fost manipulată până când mulțimea a vrut moartea lui Iisus. Dar cel mai relevant este că demonii, torționarii și fabricanții de falsuri n-au pățit nimic.
Dar, până să ajungem să-l salvăm pe Iisus, aș vrea să ne gândim cum ne salvăm pe noi. Să analizăm cum ne-am dus în brațe torționarii timp de decenii și cum i-am privit de pe cruce cu drag când ne băteau cuie în inimă. Și cum torționarii, pe banii noștri, ne-au manipulat să-i iubim și să ne urâm.
De Florii, în 2009, mii și mii de tineri au ieșit în stradă să se revolte cu privire la manipularea alegerilor, după aproape un deceniu de dominație a comuniștilor lui Voronin cu agendă scrisă de Kremlin. Protestele pașnice ale tinerilor au fost înecate în violențe, au fost arestați sute de tineri și condamnați direct în subsolurile sectoarelor de poliție. Tinerii au fost bătuți cu cruzime, ascunși de familiile lor, abuzați și privați de dreptul la justiție.
În acea noapte, un tânăr a fost omorât în PMAN, iar alți câțiva au fost găsiți morți în circumstanțe suspecte. Iată că la 17 ani de atunci, torționarii sunt liberi, cu excepția unui singur polițist, reținut și pus la închisoare abia cu câteva luni în urmă. Ei bine, un polițist care a lovit cu picioarele în Valeriu Boboc, omorât în 2009, merită și este după gratii. Dar ceilalți ortaci ai lui, care au lovit în alte sute de tineri – unde sunt? Dar șefii lor din MAI-ul de atunci – unde sunt? Dar șefii șefilor lor din Guvern – unde sunt? Dar președintele statului, care a coordonat atunci toată operațiunea de agresiune asupra protestatarilor – unde este? Este, e bine-mersi în parlament. Îl cheamă Vladimir Voronin și nu a fost niciodată anchetat pentru abuzuri, corupție, organizarea unui sistem torționar, trădare de Patrie, răspândire de falsuri și ură interetnică și multe-multe alte delicte reale, pentru care au existat dovezi.
De ce lăsăm torționarii în pace? De ce nu-i tragem la răspundere? Cred că e un fel de trăsătură națională care ne-a fost insuflată în perioada sovietică: dacă te plângi pe torționari, înfunzi Siberia. Sau pușcăria. Sau psihiatria politică. Sau toate împreună și multe alte probleme după ce supraviețuiești acestora.
Sunt deja peste 80 de ani de la primele deportări în Rusia, dar vreau să vă întreb dacă cunoaște cineva lista completă a torționarilor și călăilor care au smuls zeci de mii de oameni din cuibul lor, cu femei însărcinate, copii și vârstnici la un loc, și i-au trimis în vagoanele pentru vite în pustiul de gheață rusesc. După atâtea zeci de ani, abia de cunoaștem numele victimelor deportărilor și ale foametei sovietice din Basarabia. Dar călăilor practic nu le spunem pe nume. Deseori, nici nu le cunoaștem numele. Pe lângă Iosif Stalin și Lavrentii Beria, marii organizatori ai deportărilor de la Kremlin, au existat Nicolae Coval, prim-secretar al partidului comunist din Moldova, sau Gherasim Rudi, șeful Guvernului de atunci, care au nenorocit oricâți localnici a vrut Moscova.
Călăi mai mari sau mai mici au existat practic în fiecare sat. Peste 100 de mii de oameni au fost deportați din Basarabia, iar gospodăriile lor pustiite au fost ocupate deseori de către înșiși torționarii. Și sătenii rămași au văzut asta și au tăcut. Căci dacă vorbeau, urmau să lase și ei gospodăriile și să fi duși cu trenul în stepe și păduri rusești.
Mai mult decât atât, nomenclaturiștii ruși care au organizat foametea și deportările au primit nenumărate beneficii din contul statului și al bugetului public moldovenesc: apartamente gratuite, salarii mari, acces la magazine cu mărfuri de lux (în perioada sovietică existau unități comerciale doar pentru nomenclaturiști), automobile la scară, pază, vacanțe, instituții specializate de sănătate (anume pentru nomenclaturiști). Așa au trăit în lux și au crezut că succesul în viață este să fii călău și torționar. Așa au crescut copiii lor, așa au ajuns pensionari și statul le-a păstrat locuințele și privilegiile. Așa le plătim multora pensii până azi. Așa a crescut o mare cultură a impunității, a călăilor întreținuți de sistem. Așa au avut ei grijă ca aceste crime să nu ajungă în manualele de istorie. Nici în muzee. Nici în discursul public. Așa am ajuns să credem că victimele sunt de vină, nu torționarii.
Un recent sondaj de opinie arată că numărul cetățenilor R. Moldova care își doresc integrarea în UE a crescut, majoritatea proeuropeană devenind mai fermă. Dar și minoritatea pro-rusă a crescut un pic. Și asta creează foarte multe semne de întrebare. Bine, să zicem că acele crime istorice – deportările, deznaționalizarea, foametea, tortura și rusificarea forțată – au fost uitate. Dar sunt o mulțime de abuzuri recente: șantajul energetic, embargourile, distrugerea publică a fructelor, legumelor și vinurilor moldovenești ajunse în Rusia, războiul rusesc din Ucraina și uciderea a mii de oameni la ei acasă, drone trimise de Moscova peste Moldova etc. Oare aceste lucruri fac opțiunea rusă mai atractivă? Mai prietenoasă pentru omul de rând?
Zilele trecute, un tânăr actor cu numele Ion Safta, care lucra de mai mulți ani la Moscova, plecase într-o vacanță în Asia, iar la revenire, nu a mai fost primit înapoi în Rusia. Deși a crescut în Moldova, fusese născut în Ucraina, iar autoritățile ruse au considerat că nu-l pot primi. Și iată, de atunci, Ion Safta publică necontenite mesaje de jale – că vrea înapoi în Rusia, cu orice preț. Există o mulțime de comentarii de la alți tineri din Rusia care spun că e un noroc să fi putut ieși de acolo, pentru că ei vor să fugă din acea țară, ca să nu fie înrolați la război, dar nu pot fugi căci nu pot obține vize. Ion însă e de neînduplecat – vrea înapoi în Rusia. „Nu dau vina pe nimeni, nici pe grăniceri, nici pe autorități, nici pe mine. Aceste vremuri dificile își pun amprenta asupra tuturor,” scrie Ion pe rețelele sociale, fără să menționeze că Rusia a declanșat un război împotriva țării în care s-a născut – Ucraina, dar și un război hibrid împotriva țării în care a crescut – Moldova.
E un fel de miopie culturală să nu vezi torționarul, să nu-i observi crimele și să te gândești doar că în spatele călăilor ai putea avea beneficii personale. Poate mai multe decât apărând victimele. Miopia asta e cauzată de tăcerea manualelor și de paginile lipsă din Golgota noastră națională, dar și de proliferarea dezinformării. Așa ajungem să iubim torționarii și să ne răstignim unii pe alții, cu drag de torționari.
