„Noroc”-ul fără de noroc

Au avut de toate – dragoste, faimă, succes, piese rezistente în timp… Astăzi, cei care mai sunt în viață, spun că singurul lor regret și marea lor suferință este că s-au lansat în perioada regimului sovietic, atunci când era interzis să cânți dragostea, libertatea, atunci când exista o singură adresă pentru întreg spațiul URSS. Vă mai amintiți? „Moi adres ne dom i ne ulița, moi adres – Sovetskii Soiuz” (adresa mea nu e o casă, și nicio stradă, adresa mea este URSS – traducere din limba rusă, n.r.). 

Au suportat prigoana comunistă și nu au cedat. Cei care au fost în „Noroc” de la începuturi spun că în toate încercările capacitatea lor de rezistență avea un singur nume – Mihai Dolgan. Joi, 16 martie, se împlinesc 15 ani de când nu mai cântă pentru noi, iar duminică, 19 martie, publicul dornic de „Noroc” va putea participa la o nouă revenire a formației în scenă. De data aceasta, pentru a-i aduce un omagiu celui care în 1967 i-a dat viață, celui care a spus mereu că „Noroc”-ul va exista întotdeauna, chiar și atunci când artiștii din cadrul lui nu vor mai fi.

Au fost împreună din 1966, dar lansarea s-a produs abia în 1967, deoarece consiliile artistice ghidate atunci de Comitetul Central (CC) al Partidului Comunist al Moldovei (PCM) nu puteau decide aprobarea repertoriului. „Ne-am constituit în 1966, dar am fost oficializați mai târziu, pentru că era un consiliu artistic care trebuia să aprobe repertoriul. Era un muzicolog, Preanișnikov, care nu putea accepta repertoriul propus de noi. Îmi amintesc întrebarea lui: „Dar ce ar fi zis Lenin despre așa fel de muzică?”, povestește Lidia Botezatu, solista formației „Noroc”, soția compozitorului Mihai Dolgan. Când repertoriul a fost aprobat, lansarea a fost fulminantă. Succesul însă a nemulțumit regimul, care în 1970 decide sistarea activității formației.

Amintiri despre anul în care „Noroc”-ul a fost interzis

„În 1970 s-a întâmplat. Noi fuseserăm la Teatrul Verde, la concertul „Mondial” („Mondial” – o celebră formație românească de muzică rock, lansată în 1966, la București, n.r.). A fost un concert fantastic. După concert, am fost cu ei la hotel, am petrecut o noapte în discuții și muzică. Eram proaspăt reveniți dintr-un turneu prin Ucraina, unde am avut un succes nemaivăzut. După acel turneu, au început a veni scrisori în adresa CC. Scriau că în Ucraina „Noroc” ar fi făcut nu mai știu ce… Scrisorile erau de pe la „obkom”, adică tot de la partid. Noi am fost toată viața „iubiți” de partid”, povestește Lidia Botezatu.

Ea își amintește ziua în care directorul Filarmonicii de atunci, Alexandr Fedco, care de altfel avea un atașament aparte față de „Noroc”, l-a invitat la el pe Mihai Dolgan și i-a spus că nu mai poate face nimic, că a fost chemat la CC, unde i-au arătat scrisorile venite de prin Ivano-Frankivsk, de prin Odesa, pe unde fuseseră în turnee și i-au spus că formația se lichidează.

„Pe atunci Radu avea doar 7 luni, dar noi nu aveam nici măcar o cameră în cămin. Eu locuiam cu fetele, Mihai – cu băieții. Mai mult decât atât, ne-au luat și viza de reședință pe care o aveam la cămin. Ne-au spus că nu avem dreptul să cântăm mai mult de doi în aceeași formație. Eram pe drumuri. Părinții ne-au făcut viză de reședință la Hîncești”, povestește Lidia Botezatu despre anul în care „Noroc”-ul a fost interzis.

De la Chișinău, prin Moscova – la Tambov

„A fost un an complicat. Eu, fiind la țară, cu Radu, simțeam altfel trecerea timpului, dar Mihai era plin de frământări. Într-o zi, îmi amintesc foarte bine acea zi, Mihai a fost contactat de un mare impresar din Rusia, Eduard Smolinîi. Pe atunci toți marii artiști lucrau cu el. Acel impresar ne-a invitat la Moscova, pe toți împreună, întreaga formație. Să nu uit, noi nu aveam unde locui, dar aveam instrumente foarte bune. Noi toți banii îi cheltuiam pe aparataj. Ne-au luat bilete spre Moscova. Ne-am încărcat cu tot aparatajul, instrumentele și am plecat. Ne-au făcut o întâlnire foarte frumoasă. Ne-au cazat în Hotelul Țentralinîi, chiar pe str. Gorikii, în centrul Moscovei. La Tambov, acolo unde Smolinîi avea formația sa, noi am fost angajați oficial, dar trăiam la Moscova, atunci când nu aveam turnee. Am avut însă foarte multe turnee, spectacole, eram cap de afiș la evenimente grandioase. Acolo unde apărea formația „Noroc” era mare agitație… De altfel, noi am fost prima formație rock din URSS. În Rusia noi ne numeam în continuare „Noroc” și așa a fost atâta timp cât cei de la Chișinău nu au scris o scrisoare în adresa Ekaterinei Furțeva (pe atunci, ministra Culturii din URSS, n.r.), informând-o că ei au desființat „Noroc”-ul, dar Moscova ne-a acceptat. Furțeva a intervenit imediat și am fost nevoiți să ne găsim alt impresar, în regiunea Cerkasi, ca să nu fim la vederea partidului. Eram atât de solicitați, încât nu veneam câte jumătate de an pe acasă”, își continuă amintirile Lidia Botezatu, povestind că atunci au cutreierat toată Rusia, au cântat și în Siberia, prin locurile în care, în 1949, pe când avea doar 7 ani, Mihai Dolgan fusese deportat împreună cu părinții săi.

Primii au cântat în scenă „Limba Noastră”

„Dolgan a știut ce face. El a avut gust în muzică. Era deosebit. Chiar și așa, bețe în roate – câte vreți, dușmani – câți doriți. Pentru că eram cei mai aplaudați”, continuă soția maestrului Dolgan, fiind în pregătiri febrile pentru spectacolul din 19 martie, la care sunt așteptați membrii „Noroc”, dar și publicul care a urmărit evoluțiile formației, trăindu-și visele cu „Basarabia”, „Primăvara”, „Mama”, „De ce plâng chitarele?”, „Dor, dorule” sau „Cântă un artist”.

„Dolgan a fost și este iubit de public, de neam, de țară, dar niciodată nu a fost iubit de partid. Nicio guvernare nu l-a iubit, chiar și fiind în viață, în perioada renașterii naționale. Mi-i greu să-mi amintesc prin câte a trecut. Nu voi deschide parantezele, că mă tot gândesc că voi scrie o carte în care voi relata tot ce mi s-a adunat în suflet, pentru că, până la urmă, trebuie să spun totul”, promite Lidia Botezatu, amintind și de perioada în care Dolgan a fost „lăsat fără formaţie, de fapt, ne-au lăsat în trei –  Mihai, eu și Radu”.

Emoționată, ea continuă: „Nu voi spune mai multe, că și așa am probleme cu inima. „Noroc”-ul nu a avut noroc și cred că numai un Mihai Dolgan a putut să reziste. Era un mare diplomat, muncea mult și vorbea extrem de puțin. Noi suntem primii care au cântat în scenă „Limba noastră”. Mihai tăcea despre ce și cum are de gând să facă. În 1974 ne-au permis să revenim în scenă, dar să nu mai fim „Noroc”. Era perioada în care era interzis să cânți din Eminescu, din alți scriitori români. Aveam spectacol la Filarmonică. Cum a regizat el acea ieșire cu „Limba noastră”? Doar el știe. Toți au rămas tablou. Tot atunci am interpretat „La steaua”, pe versurile lui Eminescu, muzică – Alexandru Cazacu. Vom cânta și la concertul din 19 martie, neapărat. Au urmat ropote de aplauze, dar și discuții aprinse la CC și la Ministerul Culturii. Numai eu știu cum trecea prin acele „băi” Mihai. Venea cu cearcăne sub ochi. Tăcea. Nici nu îl întrebam nimic. Așa ne făcusem relațiile – acasă nu vorbeam despre muncă. Aveam grijă să-i fie lui bine. Când era stresat, ieșeam și plecam în oraș, la magazin, la piață, ca el să aibă un fel de liniște, de libertate. Am avut o relație foarte frumoasă. Pe 16 martie sunt 15 ani de când Mihai nu mai este. Am umblat 7 ani și jumate zi de zi la cimitir. Ce să vă spun? Noi ne-am luat dintr-o dragoste mare.”

Revine cu adevărat formația „Noroc”?

„Sunt un copil tipic al artiștilor care își purtau cu ei odraslele”, susține Radu Dolgan, directorul formației.  „De fapt, m-a crescut bunica, dar de pe la doi ani zburam cu avioanele cu ei. Părinții m-au luat de mic prin turnee. Pe la doi ani și ceva, după un spectacol, m-au și scăpat în scenă. Am văzut tot spațiul ex-sovietic de prin anii ’70 până prin 1987. Din 1988, adică de 35 de ani, sunt în «Noroc»”, ne spune Radu, amintind că spectacolul ar fi trebuit să se întâmple acum un an, când Mihai Dolgan ar fi făcut 80, iar formația „Noroc” – 55 de ani.

„Despre revenire? Da, acum Formația „Noroc” este în cadrul „Moldova-Concert” și acesta e un mare avantaj pentru noi. În continuare, totul depinde de timpul în care trăim, de situația politică, de logistica concertistică. Dacă totul va funcționa, desigur, noi vom fi” – promite Radu, amintind că la spectacol vor participa cei din „Noroc”, care mai sunt. „Multă lume nu mai este. Noi am pregătit un program la care participă cei care au fost în „Noroc” pe parcursul anilor”, explică Radu Dolgan.

Când împușcă rachetele, muzica moare

Compozitorul Alexandru Cazacu este primul și marele chitarist al formației. A cunoscut faima, dar și suferința legată de prigoana comunistă. Participă la spectacolul din 19 martie, alături de foștii săi colegi. Alexandru ne-a spus că ar prefera să discutăm după eveniment, pentru că „e război, oameni buni, mâine-poimâine nu știi ce cade peste noi – bombe, rachete. Acum totul e imprevizibil. Nu pot să-i înțeleg pe cei care tot spun – hai, lăsați, că totul va fi bine. Când împușcă rachetele, muzica moare. Lumea e speriată de tot ce se întâmplă pe glob. Cum să cânți când rachetele zboară peste noi?”

O încercare de neuitare a creației marelui Mihai Dolgan

Andrei Locoman, directorul „Moldova-Concert”, spune că Formația „Noroc” este o pagină de glorie și de rezistență a patrimoniului cultural al R. Moldova. „Ceea ce se va întâmpla la 19 martie la Palatul Național este o încercare de revenire și de neuitare a creației marelui Mihai Dolgan. Timpurile deloc ușoare ne demonstrează că lumea caută totuși refugiu de la toate stresurile. E complicat, dar toți vor să trăiască și clipe frumoase, iar muzica bună e cea care ni le poate oferi. Da, avem nevoie de pace, de bună înțelegere. Când e pace și liniște, se naște arta adevărată”, spune Andrei Locoman. 

La spectacolul „Cântă un artist” participă Lidia Botezatu, Ion Suruceanu, Radu Dolgan, Alexandru Cazacu, Liviu Știrbu, Ricu Vodă, Anatol Bivol, Delia Testemițeanu, Violeta Botezatu, Margaretta, Cerasela Filin – reprezentanți ai mai multor generații ale legendarului  „Noroc”.