Paștele, între istorie și tradiții. Ce reprezintă Sărbătoarea Învierii
Învierea este cel mai important moment al calendarului religios şi punctul fundamental pe care se sprijină credinţa creştină. Învierea concentrează speranţele şi năzuinţa umană spre depăşirea limitelor şi situaţiilor care par de neînvins. De la istoria crucificării, la interpretările oferite de religie şi la paracticile păstrate în tradiţii, Învierea schimbă perspectivele interacţiunii umane obişnuite.
Istoria crucificării
Oamenii de ştiinţă au mai multe variante legate de data exactă a crucificării. În general este acceptată ziua de vineri, în ajunul Paştelui ebraic, în ziua 14 Nisan, în anii în care guvernatorul provinciei era Pontiu Pilat (26-36 e.n.). Ca an al crucificării e discutat intervalul 30-33 e.n. Astfel, printre datele acceptate de istorici pentru crucificare, una dintre cele mai întâlnite este 7 aprilie, din anul 30 e.n. Cea mai apropiată dată propusă de istorici este ziua de 3 aprilie a anului 33 e.n.
Obiceiuri de Înviere în tradiţiile româneşti
În prima zi de Paşte duceam de mâncare la biserică (ouă roşii, brânză, friptură) şi mâncam cu toţii. Împărţeam cu cei veniţi fără mâncare, nota Antoaneta Olteanu, în volumul „Spaţiul şi timpul în tradiţiile româneşti”, publicat de editura Paideia, în 2018. În noaptea de Înviere, tineretul făcea foc mare în faţa bisericii, se adunau şi stăteau de vorbă. Oamenii trebuie să ciocnească ouă roşii, de Paşte, ca să nu se rătăcească prin pădure sau undeva, au reţinut etnologii. Luni, după Paşte, feciorii udau fetele şi băieţii fetiţele, iar marţi fetele udau feciorii şi fetiţele pe băieţi.
Udatul se făcea prin surprindere, cu apă neîncepută. Fetele erau luate pe sus: aşa îmbrăcate şi gătite cum sunt, le duc la o fântână, pârâu, baltă sau la un eleşteu din apropiere şi acolo toarnă vreo două-trei cofe de apă pe dânsele, ori le cufundă cu haine cu tot înăuntru şi le udă. Iar după ce le botează le dă drumul. Cu toate acestea fiecare fată care e astfel udată nu se supără, ci din contră, se bucură, crezând că, întâmplându-i-se aceasta, în decursul anului de bună seamă se va mărita se arată în „Mitologie românească”, volumul lui Tudor Pamfilie. Cine moare în ziua de Paşte merge de-a dreptul în rai, căci raiul în acea zi este deschis pentru oricine.
Zilele dinaintea Paştelui şi pregătirea pentru Înviere
Aflându-se în Săptămâna Patimilor, este firesc să întâlnim numeroase practici de pomenire a morţilor (aprinderea focurilor rituale, ofrandele alimentare şi materiale aduse – colacul, oala, lumânarea), la care se adaugă cele specifice marii sărbători (vopsitul ouălor, care, de altfel, are de asemenea numeroase semnificaţii funerare). În Joia Mare se satură morţii, fiindcă în această zi se împart colaci şi se varsă multă apă pentru ei. În această zi morţii vin pe la vechile lor locuinţe, unde stau până la Moşi sau Sărbătoarea Moşilor (sâmbătă înainte de Rusalii sau Duminica Mare), când se fac împărţeli de plecarea sufletelor, când morţii pleacă cu colacul şi cu oala pe care le-au căpătat. În acest răstimp morţii se aşează pe streaşina casei, unde stau până la întoarcere.
Vinerea Seacă, din Săptămâna Paştelui, îi mai zice şi Vinerea Mare, căci în acea zi sunt cuprinse toate vinerile unui an întreg. Se fac ouăle roşii şi se pregăteşte pasca. Ouăle se fac vineri (uneori şi joi sau sâmbătă), deoarece Iisus viner a vărsat sângele său pe cruce. Nu se colorează ouăle, fiindcă morţii le găsesc seci pe lumea cealaltă. Se crede că Antihrist are de ros un lanţ mare şi, când l-o termina de ros, se sfârşeşte lumea. Şi el tot roade până în ziua de Paşti, şi atunci e gata. Dar copiii umblă atunci cu ouă roşii, şi el se uită la ei şi-şi uită de muncă, iar între timp lanţul iar se îngroaşă şi lumea mai scapă un an de potop.
Când oamenii n-or mai înroşi ouă la Paşti, atunci şi lumea se va potopi, nota Simion Florea Marian, în „Sărbătorile La Români”. În noaptea spre sâmbătă (uneori spre Joi Mari) are loc strigarea peste sat: satirizarea tinerilor, a sătenilor. Era o mare onoare pentru cineva care a rămas nestrigat. Strigoaicele cărora li se strigă numele nu mai au putere.
Ajunul Paştelui în tradiţii româneşti
Sâmbăta Paştelui corespunde momentului ritual al facerii pascăi (amplasat uneori şi în ziua precedentă) capătă frecvent valenţe magice deosebite, prin plasarea într o cosmogonie originală a gospodinei: fie că trimite la naşterea lui Iisus, fie la moartea lui (prin forma care i se dă aluatului), femeia capătă astfel, prin repetarea unor gesturi foarte vechi, o putere deosebită („când ar şti ea ce putere are atunci!“), care poate să fie valorificată şi în gospodărie (ungerea pomilor cu aluat, pentru a le asigura rodirea, semănarea vegetaţiei din grădină în această zi, pasca specială realizată pentru vite etc.).
Cel de a doilea mare moment ritual este dat de ajunul marii sărbători. Este noaptea când se deschid cerurile, când ard comorile şi când, în general, practicile magice de orice fel sunt la ele acasă. Pasca se face de aceea pentru că Iisus Hristos, înainte de a fi prins şi răstignit pe cruce, zise învăţăceilor săi că până atunci au mâncat cu toţii în decursul Paştilor copturi nedospite şi nesărate, adică turte sau azime, de acum înainte însă vor mânca copturi dospite şi sărate care se vor numi paşti. Cea mai răspândită formă care i se dă pascăi este cea rotundă, pentru că se zice că rotunde au fost scutecele cu care a fost înfăşat pruncul Iisus; poate să fie dreptunghiulară, pentru că şi mormântul în care a fost înmormântat era pătrat sau dreptunghiular.
Cozonac, mai ales cei de formă alungită, se face pentru că sicriul în care a fost îngropat Iisus a avut forma aceasta. „Femeia numai o dată în an poate să bată bărbatul: în Sâmbăta Paştelui. Când ar şti ea ce putere are atunci! Dar ce folos că are mult de lucru şi n-are când!”, notează Elena Niculiţă-Voronca, în ”Datinile şi credinţele poporului român”. Tradiţia arăta că sâmbătă spre duminică oamenii nu dorm, ci fac un foc în curţi sau pe dealul din apropierea bisericii, care ţine până la miezul nopţii.
De la miezul nopţii merg la biserică, la slujbă. Alteori focul este întreţinut de flăcăi până în zori. Se crede că în noaptea de Sf. Paşti, pe la miez de noapte, se deschide în fiecare an cerul. De aceea trebuie a priveghea în noaptea aceea şi, dacă vede cineva cerul deschis, apoi va primi de la Dumnezeu tot ce ar cere.
