Din subteranele Mișcării de Eliberare Națională: Cum e, timp de trei decenii, să simți pe spate loviturile bastoanelor de cauciuc?

Luptă, școală, migrație, revenire. Niciodată lauri, niciodată averi, niciodată recompense. Viața unei luptătoare, la fel ca și viețile celor mulți care și-au sacrificat anii, sănătatea și visele,  sperând că pentru fiecare dintre noi va bate ceasul libertății. 

• Ori de câte ori ajung prin zona Academiei de Științe sau trec prin subterana de acolo, parcă mai simt pe spate loviturile bastoanelor de cauciuc din mâinile milițienilor sovietici. Au trecut 34 de ani de atunci. Nu mă mai dor locurile, dar, probabil, memoria păstrează în continuare acele senzații. A meritat să ne supunem acelor riscuri? Nu a meritat?

• Atunci, în 1989-90, mi se schimbase viața la 360 de grade. Eu, fiind de baștină din Rezina și fiind foarte atașată de mama mea, la fiecare sfârșit de săptămână plecam de la Cigîrleni acasă, să o vizitez, pentru că mereu îmi era dor de ea. Când Mișcarea de Eliberare Națională luase amploare, uitasem și de mama. 

• Nu aveam libertate. Trăiam ca într-un șablon. Trebuia să stai în poziție de drepți în fața oricui. În relațiile mele cu elevii, întotdeauna am încercat să îi îndemn să-și spună punctul de vedere, chiar dacă e altfel decât cel oficial. 

• Au fost chemați toți președinții de soviete sătești la raion. Li s-a demonstrat un film cu evenimentele de la Chișinău. Toți erau îndemnați să-i identifice pe cei din satele lor printre protestatari. Nimeni dintre cei prezenți „nu și-a recunoscut” consătenii. Doar noi am fost recunoscute și reclamate.

• Mereu am fost sigură că într-o bună zi vom scrie în grafie latină, că limba de stat va fi limba română. Încă pe atunci, le-am dat elevilor mei câte un caiețel și furam din ore vreo 10 minute, în care îi învățam să scrie în grafie latină.

• Da, au fost sacrificii enorme. Cred că limba română ne-a unit, restul ce urmează să se întâmple ține de capacitățile politicienilor care uneori nu vor, alteori nu pot face nimic.

Era anul 1989. Avea 28 de ani și era profesoară la școala din satul Cigîrleni, Ialoveni. Trecuse prin aulele Institutului Pedagogic „Ion Creangă”, avându-i în calitate de profesori pe Nicolae Mătcaș, Doina Marin (ulterior, Doina Aldea Teodorovici), Maria Hadârcă, Nicolae Dabija. Astăzi spune că anume ei, profesorii săi, i-au dăruit setea de libertate. Erau ani în care despre grafia latină se vorbea pe ascuns sau nu se vorbea deloc, dar ea știa că nu va dura prea mult timp și alfabetul latin va înlocui literele rusești din cărți, manuale, ziare sau reviste. Atunci când în anii 1988-89 au început primele întruniri ale Mișcării de Eliberare Națională, nu a ezitat nici pentru o clipă și la primul apel  ajungea la Chișinău. Era încă regimul sovietic, iar pedagogii nu aveau niciun drept să ignore normele partidului. Pentru că era străină în sat, atenția autorităților sovietice asupra ei era și mai țintită, mai ales după ce, în câteva rânduri, refuzase să devină membră a partidului comunist. În ajunul sărbătorilor naționale, am căutat să o găsesc și să o cunosc, știind doar câteva crâmpeie sumare din viața ei: 

• participa la mai toate mitingurile și întrunirile din anii 1988-1991;
• era în preajma Leonidei Lari, atunci când Chișinăul fierbea, iar mulțimile încercau să-și potolească setea de libertate; 
• era însuflețită de mesajele marelui patriot Grigore Vârtosu, omorât mai târziu în războiul de la Nistru; 
• da, mai știam că fusese lovită de milițieni cu bastoanele de cauciuc în ziua de 10 noiembrie 1989, atunci când, după ce, pe 7 noiembrie, fusese blocată tehnica militară care urma să participe la ultima paradă consacrată zilei revoluției din octombrie, lumea a decis să protesteze la Ministerul de Interne, cerând dreptate și libertate. 

Până în august 1991 a fost noiembrie 1989

Luna noiembrie 1989 a rămas în istorie prin două manifestări importante: blocarea, la 7 noiembrie, a tehnicii militare care urma să traverseze Piaţa Biruinţei, acum Piaţa Marii Adunări Naţionale şi protestul din 10 noiembrie de la Ministerul de Interne.

La 7 noiembrie 1989, mai mulți manifestanți din rândurile Mișcării de Renaștere Națională s-au opus paradei militare, organizate tradițional de ziua revoluției din octombrie. Cei câteva mii de manifestanți adunați în centrul Chișinăului au blocat tancurile și mașinile blindate, aşezându-se în stradă chiar în faţa șenilelor. Peste câteva zile, pe 10 noiembrie, și mai consolidați, protestatarii au contestat autoritatea regimului sovietic, incendiind sediul Ministerului de Interne. În tot centrul orașului s-au produs altercații soldate cu arestați și răniți, atât din rândurile protestatarilor, cât și din cercurile milițienești. Potrivit unei comisii de anchetă, 75 de manifestanți au fost reținuți, 145 au fost răniți, 34 dintre aceștia fiind spitalizați. Printre persoanele maltratate în acea zi a fost și Silvia Bîrcă, o tânără profesoară de la școala din satul Cigîrleni, Ialoveni.

Prin cuvânt, prin faptă, prin luptă, au învins un regim ce părea neinvincibil

Am încercat să aflu cum o fi fiind viața ei după toate frământările din acei ani. Mai poartă sau nu în păr acel cerc simbolic care pe timpuri o făcea să semene cu Leonida, astfel încât cei care le vedeau să întrebe dacă sunt sau nu rude. Cândva a și răspuns la această întrebare: „Nu, nu am fost rude, dar mai mult ca rudă mi-a fost. Am învățat de la ea cum e să-ți poți dărui viața neamului tău.”

— An de an, la sfârșit de august, ne amintim de cei care prin cuvânt, prin faptă, prin luptă, au învins un regim ce părea neinvincibil. Rămân tot mai puțini din rândul luptătorilor acelei generații… Ce amintiri aveți despre Leonida Lari, despre Ion Vatamanu, despre Nicolae Dabija, despre Grigore Vârtosu?

— Chiar dacă anii au șters din imaginile acelor timpuri, îmi amintesc detalii. Ca și alți tineri, am ieșit și eu la proteste. Îmi doream schimbarea, eram însetată de adevăr. Aveam și un fel de stofă în interior, țesută în anii facultății, când făcusem limba și literatura română, pe atunci zisă moldovenească, la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”. Cu mândrie vreau să vă povestesc despre profesorii pe care i-am avut. Mi-a fost profesor Nicolae Dabija, mi-a fost profesoară Doina Aldea Teodorovici – la literatura universală, mi-a fost profesor Nicolae Mătcaș, conducătoarea grupei a fost Maria Hadârcă. Lor le datorez tot ce au clădit în mine. Am luat foarte multe de la învățăturile lor. Pe parcursul vieții, mi i-am transformat în prieteni. Când munceam în calitate de profesoară la Cigîrleni, scriitorii erau oaspeții noștri frecvenți. Încă prin 1985 aveam grijă ca Ion Vatamanu, Nicolae Dabija să ajungă la întâlniri cu elevii noștri. Pe atunci nu prea era transport în sat. Parcurgeam pe jos, în cizme de cauciuc, prin glod, câte 7 km până la Răzeni, ca să prind un transport și să ajung la Uniunea Scriitorilor, la cenaclurile „Dialog”, moderate de Nicolae Dabija. În una din zile, am reușit să ajung la cenaclu și cu elevii mei. A fost o zi de poveste. Pe urmă, Nicolae Dabija și Vasile Romanciuc, dar și alți scriitori, veneau pe rând la întâlniri cu copiii noștri. Apropo, primele evoluții muzicale ale Doinei și ale lui Ion Aldea Teodorovici au fost pe scena clubului vechi, dărâmat de la Cigîrleni. 

— Ce s-a schimbat în viața Dvs. atunci când, duminică de duminică, făceați drumuri spre Chișinău?

— Când s-a inițiat Mișcarea de Eliberare Națională, am fost de la începuturi acolo. Cântam în cor toate cântecele patriotice ale timpului. Cu fiecare cântec nou, mergeam în școală și la cele câteva ore de muzică pe care le aveam, i-am învățat pe copii toate cântecele. Am avut noroc de un director, Petru Țurcanu, care nu ne interzicea, deși auzea din Cancelarie ce cântam noi. Nici nu m-a mângâiat, dar nici nu mi-a reproșat. Am constatat mai târziu că, în sufletul său, era mândru de tot ce auzea că facem în clasă. În acel an, mi se schimbase viața la 360 de grade. Eu, fiind de baștină din Rezina și fiind foarte atașată de mama, la fiecare sfârșit de săptămână o vizitam. Mereu îmi era dor de ea. Când Mișcarea de Eliberare Națională luase amploare, am uitat și de mama. Primeam 81 de ruble pe atunci. Deseori, cu ultimii bănuți din buzunar, ajungeam la Chișinău. Pe atunci l-am cunoscut pe Adrian Păunescu. Acolo am cunoscut-o și pe Leonida Lari. O ascultam cu nesaț cum vorbește. Îi sorbeam cuvintele… Eram mereu în preajma ei, dar ea a fost un om prea mare, ca să pretind că am fi putut fi prietene. Unii se întrebau dacă suntem rude. Nu, nu am fost, dar mai mult ca rudă mi-a fost. Am învățat de la ea calități frumoase. Oamenii ăștia s-au dăruit pentru neam. Cu timpul, „am furat” de la ea modul de a purta pe cap cerculețul care, înțelegeam atunci, o făcea mai frumoasă, mai expresivă. Credeam că dacă îl voi purta și eu, voi deveni asemeni ei.

— Cum ați fost bătută pe 10 noiembrie 1989?

— Întotdeauna mă însoțea o bună colegă, Teodora Lebedev. Treceam pe la ea, îi băteam în ușă, o anunțam că am putea ieși din sat la ora cutare. Nu a renunțat vreodată. Când am fost bătută de milițieni, ea mi-a fost de mare ajutor. M-a dus la Hotelul Chișinău, care era alături de piața Academiei. Fetele de la recepție mi-au acordat ajutor, că eu nu puteam respira. După acel protest, au fost chemați toți președinții de soviete sătești din raion. Li s-a demonstrat un film de la evenimentele din Chișinău. Toți președinții de soviete sătești erau îndemnați să identifice oamenii din satele lor în rândul protestatarilor. Nimeni dintre cei care se adunaseră acolo „nu și-a recunoscut consătenii”. Doar noi am fost recunoscute și reclamate. Parascovia Petrovna Antonov, Dumnezeu să o ierte, ea ne-a identificat. A exclamat: „Iaca, le-am găsit pe ale mele.” După, m-a chemat secretarul de partid, Paraschiv. M-am dus. Când m-a văzut, m-a apucat de păr, să mă lovească de calorifer cu capul. Până la acel incident, el foarte mulți ani voia să mă facă membră de partid. Mereu îi reproșa și directorului că eu până atunci nu eram comunistă. Aveam în sat o familie care mi-a fost foarte apropiată. Când ajunsesem în sat, cu valiza de la mama, am și dormit în casa lor. El era profesor de biologie, ea era asistentă medicală. Le sunt și azi recunoscătoare că am avut loc în casa lor ori de câte ori am avut nevoie. Atunci când eram tachinată din toate părțile să intru în partid, m-am apropiat de el și l-am întrebat: „Leonid Nicolaevici, spuneți-mi ce să fac”, iar el mi-a zis: „Știi ce, o femeie trebuie să fie mamă la copii și gospodină în casă. Nu ar trebui să aibă treabă cu partidul.” L-am întrebat: „Și ce să fac?” Mi-a zis: „Fugi acasă.” Am plecat și nu am mai avut treabă cu ei.

— Vă mai amintiți cum a intrat limba română în școli?

— Mereu am fost sigură că într-o bună zi vom scrie în grafie latină, iar limba română va fi limba de stat. Era 1989 când le-am dat elevilor mei câte un caiețel și furam din ore vreo 10 minute în care îi învățam să scrie în grafie latină. Îmi amintesc, directorul fusese în vizită în familia unei eleve. Mămica l-a întrebat: „Ce-i învață învățătoarea ceea la școală? Fata mea are un caiețel pe care nu-l arată nimănui. Mi-a zis că învață niște litere.” A doua zi, directorul mi-a zis că va veni în clasă să verifice agendele copiilor. A intrat, a vorbit frumos și a cerut agendele. S-a apropiat de fetița cu mama căreia vorbise. I-a zis: „Te rog frumos, Angelica, să scoți toate manualele și caietele, să le văd”. A dat de caiețel. Fetița făcuse ochii mari și se uita la mine. Elevii au înlemnit. Directorul a răsfoit caiețelul, a înțeles totul și nu a zis nimic. Cu timpul, mi-am dat seama că era mândru de tot ce am reușit să fac pe atunci, în acele condiții.

Cum Чигырлень a devenit Cigîrleni

— Îmi amintesc despre o nebunie frumoasă… Până la Marile Adunări Naționale, când sute de mii de oameni se adunau în Chișinău, ca să ceară dreptul la limbă și alfabet, mi-am făcut șabloane la toate literele din denumirea satului în grafie latină. Sigur că totul am făcut pe ascuns, având și complici. La 5 dimineața, se lumina de zi, când din sat ieșea primul autobuz de rută. Am cumpărat vopsea neagră și albă și, la 2 noaptea, la marginea satului, ne-am ascuns într-o vie. Mai întâi am vopsit panoul cu alb, am lăsat vreo două ore să se usuce, apoi am fixat șabloanele și, cu negru, am vopsit numele satului – Cigîrleni. Câinele din paza viei a lătrat toată noaptea, simțind că cineva se ascunde acolo. Dimineața, când autobuzul ieșea din sat, pasagerii s-au mirat văzând numele satului scris în grafie latină. Autoritățile de atunci începuseră o anchetă și suspiciunile au căzut iarăși asupra mea. Aveam mare frică de președintele sovietului sătesc, care m-a și fugărit cu arma prin sat. Era vânător și împușca în sus… Atunci fugisem la niște vecini, că dacă ajungeam acasă, fiind singură, nu s-ar fi oprit, mai ales că era și beat. 

Trebuia să stai în poziție de drepți în fața oricui

— Ce vă supăra cel mai mult în fostul regim?

— Nu aveam libertate. Trăiam ca într-un șablon. Trebuia să stai în poziție de drepți în fața oricui. În relațiile mele cu elevii, întotdeauna am încercat să îi îndemn să-și spună punctul de vedere, chiar dacă e altfel decât cel oficial. Nu avem cum avansa în acele condiții. Și acum stagnăm, chiar dacă am luptat pentru schimbare. Nu avem Independență, nu avem Țară și nici Limba noastră nu stă în capul mesei. Ultimele evenimente legate de atitudinea față de limba română m-au dezarmat. Vreau să-i strâng frățește mâna doctorului care a apărat limba română și vreau să-l mângâi pe creștet pe copilul care a fost dat jos din troleibuz, pentru că nu înțelegea limba rusă. Mereu îmi amintesc de Grigore Vârtosu, care a murit pentru limbă și alfabet, dar și de mulți alții care au fost bătuți, schilodiți… Cei care au trecut prin confruntările din acele timpuri, și până azi poartă amprentele luptelor, având coșmaruri prin somn. 

— Cum răspunde astăzi societatea acestor sacrificii?

— Nu învinuiesc pe nimeni, este un Dumnezeu care ne judecă pentru toate, ne numără pașii… Nici pe departe nu s-au îndreptățit sacrificiile și așteptările celor mulți și celor oropsiți. Eu cred că limba română ne-a unit, restul ce urmează să se întâmple ține de capacitățile politicienilor care uneori nu vor, alteori nu pot face nimic. Visez să se întregească neamul românesc și să nu ne mai chinuie vămile. Explorez România și nu mă satur să mă minunez, doar că nu mai am timp, e tot mai puțin timp în față. Mă strădui să-i iert pe cei care mi-au greșit, pentru că atunci când ierți, te simți fericit. I-am și iertat pe toți cei care m-au nedreptățit și mă simt fericită.

— Atunci când ați migrat din Moldova, ați abandonat lupta? 

— În 2001 m-am „deportat” de bună voie, din cauza greutăților, cărora nu le mai puteam face față. Erau zile în care nici nu aveam ce mânca. În loc de salarii, ne dădeau câte o torbă de cartofi. Între schimburi, mergeam acasă unde nu aveam nimic altceva de mâncare decât roșii murate. Luam două roșii murate cu o lingură de ulei, după care reveneam la școală. Făcusem ulcer stomacal. Am fost internată la spital. Am plecat în Irlanda, inițial pentru un an de zile, dar un an s-a transformat în 15 ani. Peste tot am mers cu Tricolorul în mâini. Am un respect enorm față de Irlanda, care m-a susținut în vremuri foarte grele. Mi-a dat un loc de trai, un loc de muncă, dar mai ales mulți prieteni. Chiar și plecată fiind, la protestele din centrul Chișinăului eram prezentă mereu. Într-un an, am avut 8 plecari din Irlanda… Ori de câte ori erau alegeri, aveam impresia că votul meu poate fi cel mai important. În 2018 am revenit cu totul, dar nu pot uita. Irlanda a devenit a doua mea țară, pe când Moldova, decât studii, nu mi-a dat nimic. Aflarea mea în Irlanda m-a ajutat să-mi realizez toate visele… Pe parcursul anilor, mi-am cumpărat pantofiori pe toc, visând să revin în fața copiilor, dar nu a mai fost posibil. 

— Ce lecții ați învățat în anii migrației?

— Am învățat că oriunde ai fi, oricât de îndestulată ai fi, întotdeauna te bântuie dorul de țară și de rădăcini. Fiind departe de casă, am pierdut tot ce am avut mai scump pe lume – am  pierdut-o pe mama. Pe tata l-am pierdut fiind copil. Atunci am primit moartea altfel, crescând cu așteptarea. Tot mă gândeam că va veni într-o zi. În fiecare bărbat pe care îl întâlneam, îl vedeam pe tata. Când am pierdut-o pe mama, am trecut printr-o depresie cruntă. Am mai multe regrete, dar cel mai mare, cu care trăiesc, e că nu am fost lângă ea la plecare și că așa și nu am aflat ce a vrut să-mi spună la despărțire, pentru că surorii, vecinelor, le tot spunea că mă așteaptă acasă, pentru că vrea să-mi spună ceva.

— După 15 ani de migrație într-o lume fără corupție, cum credeți, de ce în R. Moldova rămâne și în continuare loc de corupție?

— În Irlanda, prietenii de acolo îmi spuneau că și la ei ar fi corupție, dar eu nu am simțit-o, nu am văzut. În schimb, am înțeles că la noi va fi corupție atâta timp cât salariile și pensiile celor fără de apărare vor fi în continuare mici. Când le spuneam irlandezilor despre salariile și pensiile de la noi, ei rămâneau muți. Mă întrebau: „Cum trăiesc oamenii cu astfel de venituri?” Acolo, săptămânal, profesorii primesc salarii de vreo 4000 de euro. În fiecare zi de joi, la ora 12.00, ei primesc un mesaj și confirmarea că au primit salariul. Tare multe am învățat de la ei. Analizam protestele din Moldova, unde mii de oameni ieșeau, dar nimeni nu îi auzea și protestele din Irlanda. De altfel, Irlanda e singura țară din lume în care nu se achită nimic pentru apă. Într-un an, s-a introdus o taxă mică pentru apă. În orașul meu au protestat doi oameni. Ambii – în tăcere. Chiar dacă erau doar doi, autoritățile au ieșit să îi asculte. În scurt timp, comunitatea a fost informată că au fost anulate taxele, după care fiecare cent ne-a fost restituit. Aici, peste tot te ciocnești de corupție, cumătrism, verișorism, neamuri… Am participat la toate alegerile, pentru a da jos regimul antidemocratic și mă întreb astăzi: De ce omul simplu nu este auzit?