Nu vrem să ucidem rușii, vrem să luptăm pentru adevăr: Cum belarușii se înrolează voluntari în războiul din Ucraina
– Numele meu este Natalia, se prezintă blonda în vârstă de 55 de ani.
Natalia poartă un tricou negru și o eșarfă verde închis. Când vorbește, își scoate ochelarii, când merge la fumat, îi pune înapoi. Dacă te uiți la fotografia Nataliei, nu poți spune că este luptătoare din Batalionul de voluntari belaruși „Terror”.
Natalia a ajuns aici după ce fiul ei, Pavel, cu numele de cod „Volat”, a murit apărând Ucraina.
– S-a născut să fie soldat. Cred că el aparține acelor oameni care sunt purtători ai nobilimii belaruse. Aceștia sunt, în primul rând, soldați. Când începe războiul, калі маскаль лезе на вольныя землі (când moscalul urcă pe pământurile libere), nobilul belarus are o singură cale – armele. În 2014, Pașa și-a îndeplinit serviciul militar în Belarus. După armată, imediat a plecat în Ucraina.
Fiul ca exemplu
Pavel a părăsit frontul doar de trei ori după ce a fost rănit, își amintește Natalia. Din 2017, a fost angajat în Forțele Armate ale Ucrainei, participând în activități de informații și sabotaj, a fost comandantul grupului.
– După prima și a doua rănire, n-a trecut nici o cură de reabilitare, spunea că atunci când lipsește, grupul său este supus unui risc major. Avea un mare dar pentru planificare, spune ea.
Când a început invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina, Natalia era acasă în Belarus și nu intenționa să plece. A considerat că este „ignobil” să-ți părăsești țara atunci când în ea domină represiuni, arestări, intimidare.
– Probabil că aș fi fost în închisoare acum … Dar, în principiu, eram pregătită pentru asta. Când a murit Pașa, am plecat în Ucraina, dându-mi seama că nu voi avea o cale de întoarcere. Și nu am altă cale decât să fiu pe front împreună cu voluntarii din Belarus.
Natalia spune că Rusia modernă este un „rău concentrat” și o amenințare nu numai pentru Ucraina, ci și pentru întreaga lume civilizată. Acum, spune femeia, este împreună cu cei care înțeleg și ei acest lucru și sunt capabili să vorbească despre acest rău, știind că le poate costa viața.
– Cum să nu-i iubești pe acești băieți? Cum să nu încerci să le ușurezi puțin viața, atât moral, cât și fizic? Nu știu… Anume pentru asta sunt aici.
Natalia este paramedic în batalion, dar rolul ei este mult mai mare, este un simbol al voluntarilor.
Fă ce e bine
Miroslav „Mir” (pace, n.r.) în viața „civilă” a fost specialist IT, iar acum este transmisionist. La fel ca Natalia, principala lui misiune nu este participarea la lupte, ci acordarea ajutorului celor care se află pe prima linie.
– Sincer să fiu, eram într-o stare, când îmi era mult mai ușor să plec undeva. Pe de o parte, eram distrus emoțional, cu ceva timp înainte mă părăsise prietena și încă eram disperat… În plus, renunțaserăm chiar în acel moment la slujbă, pentru că nu mă mai mulțumea. Da, primesc mai puțini bani aici, decât primeam la ultimul meu serviciu sau aș fi putut câștiga. Dar am simțit un impuls interior, am vrut să ajut Ucraina. Nu o persoană anume … Consider că este necesar să pun umărul pentru a aduce pacea înapoi. Nu sunt aici pentru a ucide ruși, ci pentru a pune capăt acestui conflict – în favoarea adevărului.
Miroslav, care poartă o barbă lungă, spune că, în ultimii ani, locuia la Cracovia și plecaseră în Ucraina anume din Polonia.
– De la începutul războiului pe scară largă, prezența acestui conflict în sfera mass-media și în viața de zi cu zi a crescut treptat… Există o mulțime de refugiați ucraineni în Cracovia. Dar, în general, decizia mea de a veni aici este rezultatul gândurilor mele lăuntrice. Și, anume în acest caz, trebuie să acționez conform unor reguli, care să devină universale.
Miroslav se află în Ucraina din luna mai și lucrează în prima linie de aproximativ cinci luni. Când îl întrebi cum se simte, zâmbește și spune „bine”.
– Ca specialist în radiocomunicații, aproape tot timpul lucrez în centrul de comandă. Am fost în misiuni de luptă doar de câteva ori și chiar și atunci rămâneam în birou, nu mergeam să lupt.
Cu o astfel de activitate, spune el, ai mai puține șanse să ajungi la un stres post-traumatic sau epuizare. Dar se întâmplă să fie și acalmii: lui Miroslav îi plac sarcinile interesante și dificile. De aceea, inactivitatea îl plictisește.
– Și lipsa de confort te obosește. Mi-e dor de o baie fierbinte sau, cel puțin, de un duș, aici avem dificultăți cu apa. Cât privește atacurile, nu pot vorbi pentru alții, pot spune doar că avem luptători care au nimerit sub foc pe front. De aceea, bombardamentele din Nikolaev, pentru ei, sunt obișnuite. M-am obișnuit destul de repede… Omul se poate obișnui cu orice.
