După Azovstal: Cum apărătorii Mariupolului și locuitorii orașului au supraviețuit asediului

Apărarea Mariupolului a durat trei luni. În tot acest timp, orașul a fost supus bombardamentelor masive – de la sol, de pe mare, din cer. Militarii și civilii locali au petrecut multe zile în adăposturile antiaeriene ale uzinei Azovstal, în subterane, unde domnea o lipsă acută de medicamente, alimente, apă și nu exista nicio modalitate de a comunica cu rudele. Donbass News a vorbit cu martorii evenimentelor de acum un an.

„Când a început totul, nu am luat-o în serios”

Oxana, locuitoare a Mariupolului, soția unui apărător al Mariupolului, mort la Azovstal, spune că recent i-a fost înmânat ordinul soțului ei, Dmitri.

„I s-a acordat acest ordin post-mortem. Acesta este un ordin pentru curaj de gradul trei”, spune ea.

Femeia își amintește cum a început invazia pe scară largă.

„Dima s-a așezat pe marginea patului și a spus: «Gata, a început». Nu am luat-o în serios. După 2014, probabil că mă așteptam că va dura doar câteva zile, ceva scurt și va dispărea. Apoi a sunat mama, ne-a spus că pe teritoriul oțelăriei intră tancuri, că toți sunt trimiși acasă. Atunci am înțeles că, probabil, nimic nu va mai fi normal”, relatează Oxana.

Potrivit femeii, pe 26 februarie 2022, dimineața, soțul ei benevol, fără a fi chemat, s-a întors la muncă la Azovstal.

„Când a plecat, a cerut tuturor să nu iasă. Am ieșit cu el și i-am spus că mi-e frică. El a spus: «Și mie, dar nu pot rămâne acasă. Înțelegi că pur și simplu nu-mi voi ierta dacă rămân acasă», își amintește Oxana.

67 de zile la Azovstal

Veaceslav, locuitor al Mariupolului, a petrecut 67 de zile la Azovstal.

„Aveam contract de rezervist. Dimineața m-am trezit și m-am dus la Azovstal, unde lucram de mai mulți ani. Au sunat de la biroul de înrolare militară, ne-au spus să venim, ne așteaptă. Și deja la 9 dimineața i-am spus șefului că mă duc. În seara zilei de 24 februarie, eu și alte câteva persoane am fost trimiși să păzim spitalul de lângă piscina Neptun”, ne spune Veaceslav.

Am decis să mergem la adăpostul antiaerian după bombardarea apartamentului

Iulia din Mariupol s-a aflat la Azovstal timp de 56 de zile. Familia ei a decis să meargă acolo după ce apartamentul lor a fost bombardat cu sisteme „Grad”. S-a întâmplat în dimineața zilei de 2 martie.

„Am observat licăriri de la o rachetă și am vrut să fug la geam. Din fericire, soțul meu a strigat: «Culcă-te». Am căzut la podea. Soțul tocmai îmi spusese că fratele lui și soția acestuia, precum și mulți angajați ai Azovstalului se află în adăposturile antiaeriene ale combinatului. Au venit și oameni din casele din apropiere”, își amintește Iulia.

A trebuit să facă pregătirile printre împușcături.

„Am luat documentele, ecusonul, haine. Am luat lada cu pisica și ne-am dus la porțile uzinei Azovstal. Erau militari acolo. Ne-au verificat documentele. Au văzut cât de speriată eram, mâinile îmi tremurau de frică, atunci ne-au propus să ne ducă până la adăpost”, povestește femeia.

Soțul a primit arsuri, telefonul a ars

Oxana își amintește că la sfârșitul lunii februarie încă ținea legătura cu Dmitri.

„Îmi scria mesaje. Nu a avut prea multe ocazii să ia legătura cu mine. Dar măcar scria că este în regulă. Am aflat că a fost rănit. A primit arsuri, iar telefonul i-a ars în transportul în care se aflau. Și nu am putut lua legătura cu el. Erau băieți, prieteni, cunoscuți care îl vedeau uneori”, spune Oxana.

A fost cu câteva zile înainte de ziua ei de naștere, pe 10 aprilie.

„Dima a luat telefonul de la unul dintre băieți și mi-a scris. El a scris că este la Azovstal, în spital, că arsurile se vindecă deja. «Sunt bine și să nu-ți fac griji. Mă voi întoarce în curând pe pozițiile noastre la băieții mei»”, își amintește Oxana.

Apărătorul Mariupolului Veaceslav spune că, pe 12 martie, el și un alt bărbat, care acum se află în captivitate la ruși, au fost trimiși să echipeze un nou spital de pe teritoriul uzinei Azovstal.

„În scurt timp, după câteva zile, au început să fie aduși răniții. Acolo deja se construia un astfel de orășel de apărare, militarii aduceau arme și produse. Au echipat locurile. Și au organizat totul destul de bine. Era un vagon întreg cu mâncare”, relatează Veaceslav.

Primele săptămâni și începutul luptelor

Iulia, după ce a intrat în adăpostul antiaerian, a aflat că mulți oameni se aflau acolo din 25 februarie, iar familiile lor din 26 februarie.

„Erau 76 de persoane în adăpostul nostru antiaerian. 17 copii mici, mulți oameni în vârstă. Cel mai mic copil avea 3,5 luni la acea vreme. Era un bebeluș. La început ni s-a părut că ne aflăm într-un loc relativ sigur. Din 10 martie au început deja luptele. Au fost atacuri masive, trase de pe mare cu rachete, dintr-un avion au aruncat bombe, trăgeau cu Grad, cu obuziere. În general, de la sol, de pe mare, din cer, trăgeau non-stop”, a relatat femeia.

După cum remarcă Veaceslav, primele câteva săptămâni la Azovstal au fost mai mult sau mai puțin liniștite.

„În aceste săptămâni au fost aduse multe medicamente. Ne-am gândit, bine, asta este, există suficiente medicamente pentru un an de apărare. Poți să stai aici. Dar s-a dovedit mai târziu că nu erau suficiente. În aprilie, în mai, erau deja puține medicamente”, spune bărbatul.

Potrivit Iuliei, când oamenii au fugit în adăposturile antiaeriene, au luat cu ei doar câteva lucruri.

„Am luat și noi câte ceva de acasă. Dar în principal am fost salvați datorită faptului că acest adăpost antiaerien se afla în clădirea complexului administrativ. Era o ospătărie acolo și mai rămăseseră provizii. În plus, șeful atelierului s-a ocupat de stocuri împreună cu militarii. Au adus unele provizii. Erau și le-am întins cât am putut, dar a fost foarte dificil pentru 76 de persoane”, zice Iulia.

Ea subliniază că și militarii ofereau ajutor, veneau în mod regulat și împărțeau mâncare.

„La final practic nici ei nu aveau deloc provizii. Dar au încercat oricum să aducă ceva copiilor, persoanelor în vârstă și au împărtășit câteva medicamente, deoarece vârstnicii aveau boli cronice. Dar mi-am amintit și de un moment important: militarii l-au ajutat foarte mult pe bebeluș cu alimentația. Undeva au găsit amestec și lapte și a fost posibil să-l hrănească”, remarcă Iulia.

Dronele cu grenade știau unde se află oamenii

În mare parte lumea se afla, după cum își amintește Veaceslav, în buncăr.

„Eram de serviciu la intrare. La primul etaj ajutam răniții, medicii. Am avut o altă sarcină: veneau mașinile cu răniți și trebuia să ieșim la suprafață sub bombardamente și să-i transportăm în buncăr. Acolo am fost rănit. Deasupra noastră permanent zburau dronele și ne pândeau, vedeau literalmente totul: cine merge, pe unde, când. Știau și puteau trage cu exactitate, loveau cu o precizie de până la un metru”, spune bărbatul.

Potrivit acestuia, ocupanții urmăreau și știau sigur unde sunt oamenii.

„Aveam două ieșiri din acest subsol, iar dronele cu grenade atârnau deasupra fiecărei ieșiri. Și dacă ieși, aruncau imediat asupra ta. Ei știau că erau răniți acolo și controlau aceste intrări”, explică militarul.

Au fost prinși ca într-o capcană

Iulia ne povestește un caz când a reușit să prindă Internet pe telefonul ei. Oamenii au aflat că, în perioada 15-18 martie, locuitorii din Mariupol au plecat cu mașinile lor.

„Unii au reușit să plece și ne-am dat seama că am ajuns aici ca într-o capcană, nu putem ieși în niciun fel. Orest Kazațkîi ne-a dat speranță. A venit la noi pe 18 aprilie, a făcut un videoclip și a arătat lumii întregi că există civili în adăposturile antiaeriene din Azovstal. Există o mulțime de copii mici, oameni în vârstă. Că suntem în permanență sub foc, că avem o lipsă catastrofală de alimente, nu există medicamente. Și a spus că negocierile sunt în curs, ONU și Comitetul Internațional al Crucii Roșii acționează în calitate de garanți”, povestește femeia.

Atunci, potrivit ei, oamenilor le-a apărut speranța că vor putea ieși.

„Când a avut loc prima evacuare, a venit armata, s-a înțeles cu partea rusă. În primul rând erau evacuați în mare parte persoanele în vârstă și copiii mici. Și când au vrut deja să dea o comandă coordonată pentru a retrage oamenii, a început să zboare o dronă și să arunce grenade, mai mulți militari de-ai noștri au suferit. Apoi a început un bombardament masiv, foarte puternic, care a durat până seara”, relatează Iulia.

Iar pe 30 aprilie dimineața oamenii s-au trezit și au observat că era foarte liniște.

„Nu ne mai aminteam de o zi ca asta. Apoi, o parte din oamenii din adăpostul nostru, aproximativ 30 de persoane, au început să panicheze. Ei spuneau că aceasta este doar o pauză și că evacuarea nu va mai funcționa, n-o să avem o altă șansă. Au fugit printr-o gaură din peretele uzinei, iar noi am așteptat până seara”, ne spune Iulia.

La acea vreme militarii din Garda Națională relatau despre o lună de lupte acerbe de la Azovstal, subliniind că situația umanitară de acolo a devenit catastrofală. Militarii cereau evacuarea civililor, răniților și ridicarea cadavrelor.

Veaceslav își amintește că se culca fără a ști dacă se va trezi dimineața. Dar nu voia să se gândească la asta.

„Și cum să trăiești dacă intri în panică? Era o chestiune de a-ți controla emoțiile și gândurile. Unii oameni nu au putut suporta. Au fost așa cazuri. Nu au putut suporta psihologic”, subliniază el.

Cum a decurs evacuarea civililor

Iulia a fost evacuată pe 1 mai, ora 06:00.

„Au venit militarii, au spus să ne pregătim și să luăm cu noi doar lucrurile cele mai necesare. Am stat aproximativ o oră și jumătate pe chei în timp ce partea rusă a curățat podul de mine. Apoi am trecut podul. După ce am trecut, am fost întâmpinați de reprezentanți ai ONU și de cei de la Crucea Roșie”, explică Iulia.

Șoferul autobuzului era din Donețk.

„Ne-am urcat în autobuz, iar el imediat ne-a spus: «Vedeți, iată așa trăim de opt ani». Am vrut să-i spun să se uite la toate distrugerile, că Mariupolul a fost șters de pe fața pământului. Asta trebuia să ne spună. Apoi reprezentantul ONU a spus că ne vor duce la Bezîmeannoe, că va mai fi filtrare”, ne spune Iulia.

Cei care au fost la uzină de mult timp au fost aduși la Manguș, unde au stat aproximativ o oră. Reprezentanții ONU au reușit să negocieze cu rușii să lăsa să treacă mai multe mașini.

„Când așteptam, am văzut ce lupte s-au dat în Mariupol. Deasupra Azovstalului se vedea foarte clar fum negru, tot pământul tremura și se auzeau bubuituri. În alte adăposturi antiaeriene rămâneau civili, militarii noștri, ei rămăseseră acolo și rușii au început din nou să bombardeze masiv Azovstalul”, subliniază Iulia.

A fost o lovitură directă în buncăr

Oxana crede că nimeni nu ar fi putut influența situația. „În condițiile în care se afla garnizoana din Mariupol, cu tot ce se întâmpla la Azovstal. Probabil, într-adevăr a fost o chestiune de noroc – cine va supraviețui, și cine nu. A fost o lovitură directă în buncărul unde se afla Dima. A ars complet. Nimeni nu a rămas în viață acolo. A trecut exact un an de când Dima nu mai este”, mărturisește Iulia.

În luna mai soțul ei i-a scris că au fost bombardamente grele toată noaptea, din cauza aceasta au fost deteriorate echipamentele de comunicații. Prin urmare, a spus el, este posibil să nu existe legătură, dar ea să nu-și facă griji.

„Mi-a spus că nu poate dormi. Chiar vroia să doarmă. Mi-a scris. Se pare că au fost ultimele mesaje. «Și eu te iubesc. Tuturor salutări! Voi scrie curând». De pe data de 8 și până pe 13 n-am avut nicio informație. Speram că într-adevăr a fost deteriorat acel sistem de comunicare și nu poate să mă contacteze”, spune femeia.

Oxana n-a fost imediat informată oficial despre moartea soțului ei.

„Fetele de la serviciul de pază mi-au spus că nu au date de contact în chestionar în acel moment. Adică soțul nu a lăsat telefoanele noastre de contact, cel puțin, așa ne-au spus. Și nu știau pe cine pot contacta dintre rude, prieteni. Acest lucru a fost discutat deja undeva în chat-uri. Și un prieten tocmai mi-a scris dacă știu ceva despre Dima. Mi-a arătat corespondența, unde se spunea că Dima nu mai este în viață”, relatează soția bărbatului decedat.

În captivitate rușii îi băteau până-și pierdeau cunoștința

Veaceslav subliniază сă rușii au înțeles că ar putea deja să forțeze situația până la capăt în favoarea lor.

„Așa au și făcut. Ne-am înțeles că ne predăm, că totul va fi cultural. M-am gândit doar că voi ieși și că vor exista șanse mai mari să rămân în viață. Dacă am fi rămas acolo, nu am fi rezistat mult, pentru că nu era apă și mâncare. Un rănit grav primea o ceașcă cu terci și puțină apă pe zi”, explică el.

Veaceslav își amintește că, la început, toți a fost aduși la Elenovka, iar apoi au fost trimiși în Rusia, în diferite orașe. El a fost trimis în Centrul de detenție preventivă din Taganrog.

„Era o tradiție acolo din vremurile Gulagului. Când oamenii sunt mutați dintr-o închisoare în alta, sunt bătuți foarte crud la intrare, când sunt aduși. Au fost bătuți într-atât, încât unii își pierdeau cunoștința. A fost foarte-foarte greu acolo. Când m-au adus la Taganrog, mi-au rupt trei coaste, după aceasta nu m-am mai putut îndoi sau îndrepta încă o lună. Am rămas în Taganrog până în august, apoi am fost dus la o altă închisoare. Atât atitudinea, cât și condițiile au fost nespus de proaste. Schimbul a avut loc pe 29 octombrie”, relatează militarul.

Autobuzul cu care a fost transportată Iulia a trecut prin „zona gri” și a ajuns la Zaporijjea. Toți au avut un sentiment de fericire și bucurie de nedescris.

A fost muzician

Oxana spune că nu l-a perceput pe soțul ei ca pe un militar.

„L-am întâlnit când părăsise deja serviciul militar, când a revenit la viața civilă. Pentru mine, a fost antreprenor, marinar, muzician, cu siguranță nu militar. Și în Mariupol cred că majoritatea oamenilor l-au cunosc în calitate de muzician. A fost ceea ce a vrut să facă probabil toată viața, încă din copilărie. Muzica l-a captivat. Singurul lucru material de care se preocupa erau instrumentele sale. Mulți băieți l-au tratat ca pe un mentor. Veneau la el să vorbească, să cânte la diferite instrumente”, remarcă Iulia.

Ea crede că o parte din cadavre ar fi putut rămâne sub dărâmăturile adăposturilor, dar majoritatea nu, fiindcă temperatura de la explozie a fost-foarte mare. Prin urmare, corpurile probabil au ars aproape în totalitate, fără posibilitatea de a fi identificate.

Acum Oxana locuiește în regiunea Transcarpatia. Veaceslav a revenit la serviciul militar după eliberarea din captivitate și se află acum în regiunea Donețk. Iulia locuiește împreună cu soțul ei în regiunea Dnipropetrovsk. Ea continuă să lucreze de la distanță la „Metinvest”, care deține Uzina „Azovstal”.

Materialul a fost pregătit cu sprijinul Mediaset