„Aici am trecut prin toate: ocupație, deocupare și bombardamente”. Istoriile unor locuitori din Herson

Hersonul este singurul centru regional pe care trupele rusești au reușit să-l ocupe de la începutul invaziei Ucrainei pe scară largă. Dar această „victorie” a fost temporară. În urmă cu exact un an, pe 11 noiembrie, armata ucraineană a eliberat orașul după nouă luni de ocupație.

În tot acest timp, mulți localnici nu părăsiseră locul. Unii au devenit voluntari, alții i-au ajutat pe cei strămutați, iar alții au devenit partizani. Fiecare dintre acești oameni s-a străduit să apropie cât mai repede eliberarea orașului. Novosti.dn.uaa adunat istoriile lor.

Rezistența

Pe 24 februarie, armata rusă a trecut punctul de control dintre Crimeea anexată și regiunea Herson. Ocupanții ruși acaparau localitățile una câte una.

La 1 martie, tancurile rusești au intrat în Herson și, câteva zile mai târziu, tricolorul rusesc a apărut deasupra clădirii administrației regionale. Dar orașul nu a renunțat și a răspuns mai întâi prin mii de proteste și apoi printr-o mișcare de rezistență de gherilă.

Unul dintre participanții acestei mișcări de gherilă este Vladislav Nedostup. Înainte de război bărbatul lucra în domeniul vânzărilor de piese auto. Din prima zi de invazie a armatei ruse, s-a alăturat forțelor de apărare teritorială.

Fiind încercuiți, la 1 martie, toți luptătorii au primit ordin să se risipească prin oraș. Vladislav spune că toată lumea a supraviețuit cum a putut sub ocupație, și-au ascuns armele și s-au deghizat în civili.

„Prima zi a fost extrem de înspăimântătoare, în sensul că nu-ți dai seama ce se întâmplă. Vezi un atac fără precedent asupra țării tale. Este un lucru nespus de înfricoșător când armata unui alt stat intră în orașul tău. Și este vorba nu doar de un alt stat, ci de armata rusă. Și îți dai seama că nu poți pleca, că nu poți fugi. Nimeni nu-și putea imagina că Hersonul va fi ocupat atât de repede”, spune Vladislav.

Nu era nicio șansă să treci de punctele de control rusești și să rămâi în viață. Listele cu participanții la apărarea teritorială au nimerit în mâinile ocupanților. Apartamentul lui Vladislav a fost percheziționat de două ori de ruși, atât militari, cât și ofițeri FSB, care au luat cu ei tot ce au putut duce.

El s-a ascuns, permanent își schimba locul de aflare. În tot acest timp, ocupanții vânau militari, partizani, voluntari și locuitori pro-ucraineni.

„Nu voi uita niciodată acele momente. Începeau căutările de dimineață. Liniștea era tulburată de sfredele și bătăi în ușă. Uneori oamenii erau scoși cu saci pe cap. De trei ori eram acasă când au avut loc percheziții. De două ori acestea au avut loc pe scara vecină. Senzații ciudate”, își amintește Vladislav.

În toate cele 9 luni de ocupație, Vladislav a fost combatant. A organizat o rețea de informatori și de lunetiști. Transmitea toate datele către serviciile secrete ucrainene.

„Îți pui întrebarea – cum poți fi util. Este un schimb de informații. Aici și pereții au ochi. Ei trăiau în același oraș cu noi. În orașul nostru. Toți ochii erau îndreptați spre ei. Au venit aici, au pus stăpânire pe oraș și au distrus viețile tuturor oamenilor – nu era de mirare că toată lumea lupta împotriva lor”, spune Vladislav Nedostup.

Un alt locuitor din Herson, Oleg Degusarov, se afla în Europa când a început războiul.

„Lucram la uzina Samsung. Eu, tatăl meu și fratele ne aflam în Ungaria, iar mama și cele trei surori erau în Herson. Am decis că trebuie să plec. Mi-am luat pașaportul de la consulat și am ajuns în Ucraina pe 28 februarie”, își amintește Oleg.

La început, Oleg a stat la una dintre mănăstirile din Lviv. A ajutat la evacuarea în străinătate a celor care fugeau din zona de război. Pe 15 martie, a reușit să intre în Hersonul deja ocupat.

După ce a aflat cele mai bune căi de a trece punctele de control rusești, a continuat evacuarea civililor din orașul său natal. Fiind student al unui seminar teologic, Oleg a decis să profite de acest lucru pentru a traversa linia frontului în ambele direcții.

„Am îmbrăcat stiharul, am lipit semnul crucii roșii pe parbriz. Am crezut că suntem cu toții ortodocși și că va fi mai ușor să facem toate aceste misiuni. Ne-a salvat sută la sută. Când călătoream într-un convoi de trei mașini, un camarad a fost reținut la un punct de control. L-au dezbrăcat, nu l-au lăsat să plece, au vrut să-i ia mașina. M-am apropiat de ei și le-am spus: «Temeți-vă de Dumnezeu, transportăm femei și copii». Și l-au lăsat să plece”, spune Oleg Degusarov.

Toate drumurile disponibile pentru ieșire erau bombardate de ruși. La punctele de control, ocupanții efectuau „filtrări”. La unul dintre cele mai severe puncte de control din Herson, la intrarea în sectorul Ostrov, Oleg a fost reținut de invadatori.

„Am fost interogat de ofițerii FSB. În așa momente este înfricoșător, pentru că nu știi la ce să te aștepți. Când m-au luat, i-au spus mamei mele: «Nu-l așteptați, acum va merge la Saratov sau Sîzran pentru șapte ani». M-au ținut timp de o oră și mi-au dat drumul”, își amintește Degusarov.

În august, când ocupanții ruși îi vânau deja pe activiști, voluntari și familiile lor, Oleg a fost nevoit să părăsească Hersonul. Fiind deja în Zaporijjea, el și-a continuat activitatea de voluntariat. Bărbatul a revenit în orașul natal în primele zile ale deocupării. Astfel a început o nouă etapă – ajutor umanitar pentru toți cei care au nevoie. Cu asta se ocupă Oleg și astăzi.

Cele mai multe centre de tortură au fost în regiunea Herson

În toate cele 9 luni de ocupație, rușii au încercat să identifice partizanii. Vladislav Nedostup se consideră un „norocos”, și asta pentru că a reușit să nu ajungă „în beciurile” ocupanților.

„Da, au lucrat la căutarea partizanilor. Căutau oamenii care erau implicați în lupta de rezistență, care ajutau serviciile speciale. Dar în mare parte tot civilii au fost cei care au avut de suferit. Oamenii care făceau aceleași lucruri ca și mine, alți partizani – nimeni nu a fost cruțat. Au fost cazuri în care oamenii au fost eliberați doar după ce au fost torturați și bătuți. Dar nu te lăsau să pleci așa, pur și simplu. Fie te distrugeau fizic sau moral, fie te ucideau. De mai multe ori am fost incredibil de norocos”, spune Nedostup.

Potrivit Procuraturii regionale din Herson, în partea eliberată a regiunii oficial au fost înregistrate 11 centre de tortură. 7 dintre acestea erau situate în regiunea Herson, majoritatea în centrul regional. Una dintre închisori a fost înființată de ruși într-un centru de detenție temporară. Irina Radețkaia a petrecut 9 zile în această închisoare.

Irina este directoare adjunctă a gimnaziului din Herson. Rușii o sileau să coopereze în timpul ocupării orașului. Ei i-au cerut să aducă copiii la școală și să convingă personalul să coopereze.

Irina a refuzat: „Nu fac parte din jocurile voastre, nu irosiți nici timpul meu, nici pe al vostru”. Apoi a început să primească amenințări cu moartea. Într-o zi, femeia a venit la serviciu. Acolo pregătirile pentru noul an școlar erau în plină desfășurare sub conducerea directorului, numit de ruși.

Pentru a arăta așa-zisei conduceri că nu se teme de invadatori, femeia l-a amenințat pe „director” cu o grenadă de antrenament.

„Vă întreb – vreți să detonez aici grenada? Ultima frază pe care i-am spus-o când am ieșit din birou a fost – «O să mori». Același lucru i-am spus și secretarei”, își amintește Irina.

Chiar a doua zi, la ora cinci dimineața, ofițeri ruși înarmați au intrat în casa lui Radețkaia. După percheziții, aceasta a fost dusă la centrul de detenție temporară. Era al șaptelea prizonier în celulă. Irina a fost acuzată de „terorism” și amenințată cu 20 de ani de închisoare.

„M-au electrocutat. Îmi turnau apă în gură. Am fost lovită în stomac cu toată puterea, lovită în spate cu o armă. Eram legată la ochi, nici măcar nu mă puteam orienta după lovituri. Mă tot întrebau unde sunt depozitele de muniție. Mi-au cerut să le dau trei nume de membri ai operațiunii antiteroriste, activiști, partizani, după asta o să mă lase să plec acasă. Le-am spus că nu cunosc așa oameni, că lucrez în altă sferă”, spune Irina Radețkaia.

După 9 zile de tortură, în cele din urmă Irina a fost eliberată. După asta a simțit efectele torturii asupra sănătății sale. O aștepta o perioadă lungă de recuperare. Încă mai simte urmările torturilor ocupanților ruși.

Aproximativ 300 de persoane au fost torturate numai în centrul de detenție temporară. Acestea sunt doar cazurile înregistrate oficial. În realitate, ar putea să existe mult mai multe victime.

Patru persoane au fost torturate până la moarte. În plus, aproximativ 200 de civili din partea dreaptă a regiunii au fost uciși intenționat de către ocupanții ruși. 59 de persoane au fost supuse violenței sexuale. În total, au fost înregistrate peste 19 000 de infracțiuni penale comise de armata rusă.

Ecocide

Distrugerea barajului de la Hidrocentrala Kahovka este considerată aproape cel mai mare dezastru provocat de om din ultimele decenii. Amploarea acestei tragedii este încă în curs de evaluare. Armata rusă a distrus viețile a mii de oameni.

Ceea ce nu a fost distrus de viitură, ocupanții distrug prin bombardamente zilnice. Încă din prima zi a dezastrului, Oleg Degusarov, împreună cu alți voluntari, a evacuat oameni și animale din zona inundată. Pe 6 iunie, la 11:00, mașinile trebuiau deja să fie schimbate pe bărci.

„Am continuat evacuarea până când am luat toți câinii pe care i-am găsit. În dimineața zilei de 7, oamenii care aveau bărci au început să vină la noi. În a treia zi adunasem deja 16 bărci. Coordonam acțiunile cu administrația militară și cu Serviciul de Stat pentru Situații de Urgență prin transmițătoare și mesagerie. Cred că întreaga țară, întreaga lume a văzut că am lucrat ca un tot întreg. Așa cum am putut”, își amintește Oleg.

În timpul uneia dintre evacuări, voluntarii au fost atacați. Un bărbat în vârstă, care a fost salvat dintr-un apartament inundat, a primit o rană ușoară la cap. Din fericire, toată lumea a supraviețuit. Au fost salvate multe persoane și animale.

„Slavă Domnului că nu era luna decembrie, apa era suportabilă. În cele cinci zile de evacuare, toți ne-am ars la soare. Erau bombardamente, totul era ca și în alte zile de război, doar că ne deplasam cu barca. Nu s-a schimbat mare lucru. Îmi amintesc că, undeva în iulie, am început să-mi revin de la cele întâmplate. Pentru că a fost foarte multă muncă chiar și după inundații”, spune Degusarov.

După ce apele s-au retras, voluntarii au început să elimine consecințele inundațiilor. Zidurile de cărămidă au rezistat curentului puternic. Casele construite din lut au fost mai puțin norocoase – au fost complet distruse. Tot ceea ce oamenii au reușit să agonisească: echipamente, mobilier și bunuri personale au fost distruse.

„Mulțumită voluntarilor, am transportat 14 camioane de nisip de aici. În a patra zi, am trecut peste o casă cu barca. Casa era complet sub apă. Apa a stat aici timp de aproape două săptămâni”, indică Nikolai consecințele inundării.

Bărbatul locuiește în cartierul Ostrov, care este situat cel mai aproape de râu și a avut de suferit cel mai mult. Nivelul apei a ajuns aici la opt metri. Nikolai își amintește că, împreună cu soția și câinele său, a reușit să iasă din casă în ultimul moment.

Apoi a ajutat voluntarii să evacueze locuitorii cu barca sa cu care transporta pasageri înainte de război. În fiecare zi, bărbatul își pune în ordine casa, trăiește deja aici și se pregătește pentru iarnă. În ciuda bombardamentelor permanente, nu intenționează să plece.

„Aceasta este considerată zona zero, zona gri. De cealaltă parte erau deja orcii (așa este denumită în popor armata rusă, n.r.). Am trecut prin toate aici: ocupație, deocupare, bombardamente, tot ce se poate. Acest potop ne-a distrus viața. Tot ce am agonisit, tot la ce am aspirat, totul a fost spălat de apă. O casă este o casă. Vom trăi aici în ciuda lor. Ei vor să ne dea afară de aici, dar nu o vor face. Noi suntem cei care îi vom alunga de pe teritoriul nostru. E pământul nostru natal, e al nostru. Nu-l vom da nimănui. Vom reface ceea ce am pierdut”, spune Nikolai.

Vecina sa, Liubov, a părăsit Hersonul în decembrie, imediat ce bombardamentele au devenit mai intense. Acum, ea s-a întors pentru a-și aranja casa. Are doar ceea ce a putut lua cu ea când a părăsit temporar orașul, aflat pe linia frontului.

„Este tot ce am construit cu soțul meu, am făcut totul singuri. Părinții noștri ne-au lăsat casa. Am făcut toate reparațiile, am cumpărat totul nou pe cont propriu. Timp de 25 de ani am făcut o avere. Iar soțul meu a murit și casa e distrusă. Este înfricoșător. Și nu înțeleg ce să fac în continuare, cum să trăiesc mai departe”, spune Liubov.

Întoarsă chiar și într-o casă complet distrusă, Liubov nu mai vrea să plece din Herson. Speră să înceapă viața de la zero în orașul său natal.

Hersonul azi

După ce s-a aciuat pe malul stâng al Niprului, armata rusă permanent bombardează Hersonul eliberat. Linia frontului se întinde de-a lungul râului, iar distanța mică le permite ocupanților să folosească toate armele pe care le au la dispoziție – artilerie, mortiere, tancuri și drone.

Atacurile cu rachete și bombe aeriene au devenit mai frecvente în ultimele luni. În același timp, locuitorii din Herson spun că după ocupație nu le mai este frică de nimic. În oraș au rămas aproximativ 70 000 de oameni.

„Cel mai rău lucru în legătură cu ocupația a fost că eram căutat pentru activism și voiau să mă împuște. Dar nu m-au găsit. Iar acum nu mai există așa ceva. În timpul ocupației era înfricoșător chiar și să ieși pe stradă. Acum nu mai este atât de groaznic, dar tot nu este o viață bună”, spune Ivan, un locuitor din zonă.

O localnică, Tatiana, spune că s-a obișnuit deja cu sunetele exploziilor. A învățat la auz să identifice „ieșirile” și „sosirile”.

„Orcii – da, cu ei era înspăimântător să ridici și capul. Iar acum te uiți – toți oamenii umblă cu capul sus. Da, este înfricoșător. Dar ne așteptăm, desigur, să recuperăm malul nostru stâng”, spune femeia.

Este greu să-ți vezi orașul natal atât de gol, spune Vladislav Nedostup. Dar, în același timp, aici, sub bombardamente, viața este mai valoroasă.

„Nu este normal cum trăim cu toții, în ce condiții. Dar pe de altă parte, să fii liber pe propriul tău pământ este mult mai bine decât să trăiești sub ocupație. Dacă o să tragă în noi, vom lupta. Cel puțin eu merg pe stradă și nu mă mai uit în jur. Nu mai sunt tensionat de jeepurile mari sau de mașinile militare, pentru că acestea erau asociate cu ocupanții. Simt libertate. Cei care și-au pierdut libertatea înțeleg ce am în vedere. Libertatea este cel mai important lucru pe care ar trebui să îl aibă o persoană”, consideră Vladislav.

În fiecare zi în Herson se produc tot mai multe distrugeri. Voluntarii ajută la eliminarea consecințelor bombardamentelor – acoperă ferestrele și acoperișurile, îndepărtează molozul. După ce Hidrocentrala Kahovka a fost aruncată în aer, echipa lui Oleg Degusarov s-a extins de la 5 la 60 de persoane.

Localnicii s-au unit pentru a-i ajuta pe toți cei aflați la nevoie. Acum este vorba de organizația „Справжні”. Unul dintre șefii de echipă, Andrei Ponomarenko, a declarat: „Noi trăim pe front. Ei trag de acolo, și rachetele vin la noi. Când se întâmplă prin apropiere, evident, încercăm să ne adăpostim dacă este posibil. De fapt, ne-am obișnuit deja cu asta”.

Voluntarii, muncitorii comunali, șoferii de autobuze și troleibuze, toți lucrează cu căști și veste antiglonț. În Herson echipamentul de protecție a devenit un atribut obligatoriu pentru orice uniformă.

„Psihicul nostru este deja tulburat. Este rău sau bine? Când nu aud «ieșiri» sau «sosiri» mai mult timp, pare deja ciudat. Indiferent cum privești situația, suntem deja cu toții implicați în ea, o trăim. Ne-am obișnuit deja cu războiul. Este înfricoșător, dar vrem oricum să trăim. N-aș spune că sunt speriat. Dar îmi faci griji, mai ales pentru colegi. Când sunt mai mult de 50, îți dai seama cât de mare este responsabilitatea”, spune Oleg Degusarov.

Propaganda rusă îi sperie pe locuitorii din Herson cu represalii din partea „regimului de la Kiev”. Adică odată cu de-ocuparea, vor începe și persecuțiile. Dar la un an de la eliberarea orașului de către Ucraina au fost pronunțate doar 17 verdicte judecătorești și au fost întocmite 413 rechizitorii. Potrivit Procuraturii regionale din Herson, au fost deschise în total 2000 de dosare.

Acestea sunt infracțiuni împotriva bazelor securității naționale. Toate acestea se referă la trădători. Mai mult de 500 de persoane au fost raportate ca fiind suspecte. Printre acestea se numără organizatorii de pseudo-referendumuri, așa-numitul „guvernator” și complici ai ocupanților.

Nici vorbă despre un „masacru” în masă al rusofonilor. Dar intimidarea civililor din teritoriile capturate continuă până în prezent.

„Știu că sunt intimidați, am cunoscuți care locuiesc în Nova Kahovka. Este foarte greu pentru ei. Sunt forțați să-și ia pașapoarte rusești. Oamenii rezistă, așteaptă. Cei care au vrut să lucreze pentru Rusia lucrează de mult cu ei. Nu există represiune, totul este o minciună”, spune Inna, o locuitoare din Herson.

Potrivit lui Ivan, un alt localnic, „represiunile” ar trebui să se aplice trădătorilor, iar cei care nu au cooperat cu ocupanții n-au de ce să se teamă.

Orașul Herson, care a fost capturat în primele zile ale războiului, a supraviețuit pseudo-referendumului și presupusei „alăturări la Rusia”, a devenit un martor real al încălcărilor dreptului internațional și al crimelor de război comise de armata rusă.

Ziua de 11 noiembrie a devenit o dată sacră pentru toți locuitorii din Herson. Cea mai mare sărbătoare a devenit ziua eliberării. Aici, în Herson, oamenii sunt siguri că ziua eliberării va vei pentru toți.

„Știu că ocupația pentru fiecare este un iad. Fiecare soartă este frântă în felul său. Oamenii care se află în ocupație nimic n-au uitat. Timpul nostru a venit și va veni și timpul vostru. Nimic nu durează veșnic. Vreau să ieșiți din acest iad. Vreau să simțiți din nou ce înseamnă să fii liber. Este un sentiment incredibil. Îmi doresc să-l simțiți din nou și să nu vă aflați niciodată în condițiile în care vă aflați acum”, punctează Vladislav Nedostup.