Trăind de Gardă Ala Roșca, față-n față cu tristețea acestei lumi

În ajun de Paște, numeroase acțiuni de caritate organizate de biserici, fundații, asociații neguvernamentale, partide politice, firme sau instituții de stat țintesc persoanele vulnerabile, oferindu-le  pachete cu produse alimentare, haine noi sau uzate, cozonaci și ouă încondeiate, încălțăminte, jucării, săpun, detergent sau chiar bani. 

În ajunul sărbătorilor de Paște am încercat să identificăm oameni pasionați de caritate în fiecare zi, nu doar de sărbători, oameni care simt și trăiesc în acest spirit. Așa am cunoscut-o pe Ala Roșca, mamă a trei copii, profesoară la Liceul „Alexandru Ioan Cuza” din Chișinău. Cei care o cunosc spun despre ea că nu se întâmplă să treacă  fără a reacționa pe lângă durerea cuiva. În virtutea profesiei sale, Ala Roșca încearcă să-și educe discipolii în același spirit.

S-a născut și locuiește împreună cu familia în satul Sireț, r. Strășeni. Mama sa, Anastasia, a rămas văduvă de tânără. Deși era pedagogă de profesie, a muncit orice doar ca să le fie bine copiilor. „Dacă i-am spus că am avut nevoie de cartea aceea, am avut-o neapărat, chiar dacă, deseori, ca să cumpere acea carte, trebuia să renunțe la pâine”, povestește Ala Roșca despre mama ei, care i-a marcat pentru totdeauna felul său de a fi.

„Bucuria e ușor să o împărtășești cu altcineva, dar tristețea, necazul – e mai complicat”

„Facem asta nu doar de sărbători și copiii sunt extrem de impresionați. Deseori, împreună cu elevii, ne implicăm în acțiuni de caritate, colectăm produse nealterabile, după care le donăm celor care au mare nevoie de ele, împărțim prânzuri calde. Întotdeauna vreau ca ei singuri să împartă mâncarea”, povestește profesoara Ala Roșca, precizând că, în timp, a înțeles că nu doar cei nevoiași, dar și copiii au mare nevoie să ajute și să simtă că au ajutat. Ala Roșca motivează că în epoca digitalizării, „timpul copiilor este furat de internet, iar în consecință, mulți au uitat a mai fi empatici. Încercăm să-i readucem la altruism, la empatie”.

Profesoara spune că nu este deloc simplu să le educi tinerilor capacitatea de a recunoaște și de a împărți sentimente de omenie cu altcineva. „De obicei, bucuria e ușor să o împărtășești cu altcineva, dar tristețea, necazul – e mai complicat să le împărtășești”, continuă profesoara. 

O întreb cum reacționează copiii atunci când le oferă ajutoare celor mai vulnerabili. „După fiecare vizită, copiii rămân muți de emoții. Le spun că acești oameni nu sunt vagabonzi, nu sunt cerșetori sau boschetari, le vorbesc despre faptul că fiecare dintre aceștia a muncit o viață întreagă, că mulți au activat în Educație, Cultură sau Sănătate… Am admis chiar că și eu, peste ani, pot ajunge într-o situație similară”, spune profesoara într-o zi în care participase la colectarea de produse alimentare pentru „Masa Bucuriei”, acțiune organizată de Asociația „Diaconia”.

Discutăm despre faptul că, de obicei, ne amintim de caritate înainte de sărbători, chiar dacă oamenii au nevoie de ajutor în fiecare zi. „Pentru cine se organizează astfel de acțiuni, pentru cei nevoiași sau pentru cei care ies în prim plan în poze și imagini video?”, o întreb.

Răspunsul care a urmat este surprinzător de sincer: „Se tot spune că de Paște trebuie să devenim mai buni, mai generoși, deși ar trebui să fim în fiecare zi aproape de cei care au nevoie de ajutor. Oamenii mari, cei cu posibilități mai mari încearcă să demonstreze tuturor, poate în special celor de la guvernare, că ei sunt generoși, că dau o mână de ajutor, că au inimi mari. Dar, caritatea nu este prerogativa celor bogați. Și un om sărac poate să ajute pe alții. Caritatea dezvăluie în special bogăția sufletului și nu bogăția financiară. Sunt admirabile persoanele care fac bine din puținul pe care îl au, nu din donațiile altora. Atunci când nu ai din ce da o mână de ajutor, apropie-te de acea persoană și încearcă să-i oferi o îmbrățișare. M-am convins că alături de noi sunt și oameni care în viața lor nu au primit nicicând o îmbrățișare.”

Cum procedăm în cazul celor care stau în stradă și cerșesc, mimând uneori că ar fi victime ale unor situații tragice? Explicația profesoarei vine printr-un exemplu din viața sa: „Mă frământă și pe mine astfel de întrebări, dar, până la urmă, mă gândesc că Dumnezeu este judecătorul. Omul a cerut și eu i-am dat. Unde am greșit? Într-o zi, cu fiul mai mic, făceam niște cumpărături într-un magazin. La intrare văzusem un om sărman cerșind. Am adunat pentru el un pachet de produse alimentare. De altfel, prefer să nu le dau bani, deoarece cred că ei stau cu mâna întinsă pentru că nu au ce mânca. Încercăm să ne educăm copiii în acest spirit și am constatat că și ei trăiesc așa cum văd în familie. Altă dată, o persoană cu probleme de sănătate s-a apropiat de noi în magazin și a început să ceară tot ce-i trecea prin cap. I-am spus că vom decide noi ce să-i oferim. A înțeles, dar s-a dus la un raft, a luat o pereche de ciorapi și a rugat să-i luăm niște ciorapi. Era chinuit, avea pe el niște zdrențe. I-am luat două perechi, ca să-i poată schimba. S-a bucurat ca un copil”, povestește profesoara, amintind ce spunea Maica Tereza despre caritate: dacă nu poți hrăni 100 de oameni, hrănește cel puțin unul. 

„A plâns, după care am aflat că s-a schimbat mult relația cu mama”

— Este sau nu echitabilă caritatea? Cum alegem omul pe care să-l ajutăm atunci când în jur sunt foarte mulți chinuiți, cu nevoi, iar noi nu putem ajuta toată lumea?

— Ajutând pe alții, te ajuți pe tine. Le spun deseori copiilor că nu îi putem ajuta pe toți material, dar, bunăoară, cu o rugăciune am putea. Sunt persoane care au mai multă nevoie de mângâiere decât de suport material. Cu ceva timp în urmă, aflasem că un copilaș are nevoie de solidaritatea noastră pentru a se însănătoși. Peste un timp, am aflat că acel copil s-a făcut bine și m-am bucurat atât pentru el, cât și pentru toți cei care i-au fost alături. Cred că inimile noastre îi simt cel mai bine pe cei care au nevoie de ajutor și fac alegeri corecte.

— Ce caz în care ați fost implicată v-a impresionat cel mai mult?

— Vă spun ceva ce nu pot uita. Într-o zi, verificam caietele elevilor și la sfârșitul unui caiet  am găsit niște notițe șocante despre mamă. Am fost bulversată. Caietul era de franceză, dar fetița a scris în română că își urăște mama. M-am frământat mult, neștiind cum să procedez. Am discutat cu ea despre școală, ore, prieteni, nu și despre acel caz. În discuție, ea a recunoscut că nu se împacă deloc cu mama, deși tata greșise în raport cu familia, dar pentru că îi mai dădea bani, pentru că era mai îngăduitor, era mai bine acceptat. M-am tot gândit și am decis să mergem împreună cu clasa la orfelinatul de la Strășeni (pe atunci încă era deschis). În clasă am zis să meargă doar cine dorește. Toți au acceptat. Am făcut colete personalizate pentru fiecare copil. Nu am lăsat administrației, dar am oferit daruri fiecărui copil. A mers și eleva supărată pe maică-sa. Am plecat cu trenul, iar pentru majoritatea aceasta era prima lor astfel de călătorie. Am luat mingi de fotbal, badminton, jocuri de societate. Am avut multe daruri. Am ajuns acolo, ne-am urcat în deal cu toate darurile. A fost extrem de impresionant. Copiii au legat prietenii. Și acea fetiță se imprietenise cu cineva de acolo, își scriau scrisori. Cred că a fost o acțiune foarte eficientă. La revenire, am observat că mulți și-au schimbat felul de a fi. Am discutat în clasă. Am vorbit despre mame, că sunt cele mai importante ființe din viața noastră. La sfârșitul discuției, fetița s-a apropiat și mi-a spus că a înțeles de ce am organizat acea vizită. A plâns, după care am aflat că s-a schimbat mult relația cu mama. Mulți spun că nu le ajunge timp pentru astfel de acțiuni. Da, timpul fuge prea repede și ne fură din viață. Atunci când faci totul din suflet, fără a aștepta vreo recompensă, și timpul te favorizează.

Cum putem reduce din tristețea acestei lumi?

Vorbim și despre cum putem reduce din tristețea acestei lumi. Ala Roșca spune că putem face asta în fiecare zi, în fiecare clipă – cu un zâmbet, cu o vorbă blândă, cu un gând de bine. „Se tot vorbește că în ajun de Paște e bine să fim mai buni. Da, Paștele e o sărbătoare specială. Între Înviere și Naștere nici nu știu ce aș alege și nu înțeleg de ce ne legăm de ideea de a ajuta pe alții mai ales în ajun de mari sărbători. Eu una știu că e bine să-i primim la masa noastră și pe cei mai nevoiași decât noi, să nu ne îndestulăm noi cu de toate pe când cineva, alături, suferă de foame. Paștele nu ar trebui să devină sărbătoarea bucatelor fără de măsură, iar noi permanent ar trebui să fim mai buni, nu doar de Paște. Cei chinuiți au nevoie de noi în fiecare clipă”, consideră profesoara.