Oameni Profira și Constantin, „balerina” și „preotul” de la care am moștenit Osoiencele
Primul și singurul ansamblu de muzica românească format din cinci surori este cel al Surorilor Osoianu din R. Moldova. Ileana, Iulia, Valentina, Romela și Maria cântă împreună din copilărie, iar pe marile scene, de 45 de ani deja, formează un ansamblu folcloric inedit. Cântă atât de frumos, cu atâta pasiune și dăruire, participă la atât de multe spectacole acasă și peste hotare, încât nici nu au avut vreodată timp să se gândească și, poate, să facă demersuri pentru a ajunge în prestigioasa Carte a Recordurilor Guinness pentru unicitatea lor.
La Chișinău a devenit extrem de greu să obții o scurtă întâlnire cu ele, deși locuiesc în același bloc și, s-ar părea, acest fapt ar facilita comunicarea cu cel puțin una dintre surori. „În luna martie, avem foarte multe spectacole, suntem prinse chiar și după ce se încheie Festivalul «Mărțișor», în cadrul căruia evoluăm prin mai multe localități – la Hîncești, Ialoveni, Cahul, Căușeni, Cimișlia sau Chișinău. După 10 martie, plecăm în câteva turnee prin Irlanda, Germania, Marea Britanie și România”, spune grăbită Iulia, lăsându-ne totuși o speranță pentru un dialog chiar și sumar.
Frăția de sânge „cântă” întotdeauna altfel
Pentru că e ajun de 8 martie, zi în care suntem obișnuiți să sărbătorim Femeia, încercăm să înțelegem cum, într-o lume plină de conflicte și de contradicții, deseori chiar și între frați, cele cinci surori reușesc să rămână împreună, pe scena mare, de aproape 45 de ani, or, piesele lor muzicale nu ar putea fi cântate în supărare. Oricare dintre ele, fiind întrebată separat la acest subiect, spune, fără a pune la îndoială, că frăția lor le-a fost transmisă prin sânge și prin spirit de la părinți. Probabil, așa este. Să crești șase copii (cele cinci surori au avut și un frate, Alexandru) și să-ți construiești relațiile în casă astfel încât niciunul dintre cei mici să nu vadă și să nu audă vreodată certuri, voci ridicate, brutalitate sau violență, e un dar greu de estimat. Așa au fost părinții surorilor, Profira și Constantin Osoianu. Cele cinci surori mai spun că nu doar frățietatea, ci și darul lor muzical se trage din casă, din familie, de la Horești, Fălești, de pe malul Prutului.
„Pe mal de apă e o acustică nemaipomenită. Au fost ani la rând în care noi, pe malul stâng al Prutului, ascultam duminicile și de sărbători slujbele oficiate în bisericile de pe celălalt mal, din România. De la un timp, mama amenajase un paraclis în casă și toată familia participa, indirect, la slujbele religioase din dreapta Prutului”, își amintesc surorile. Ele nu uită și faptul că părinții s-au dedicat în orice clipă copiilor, orice bănuț agonisit pe timpuri, când viața era plină de lipsuri și de nevoi, era investit în instrumente muzicale pentru cele cinci fiice.
Dinu Tamazlâcaru este visul împlinit al mamei noastre de a deveni balerină
— Și cum e să cânți atât de mulți ani împreună și să nu renunți la cântec nici pentru o clipă, chiar și atunci când, poate, într-o zi, nu-ți este deloc ușor?
— Toate am făcut școala de muzică din sat. La noi, în fiecare colț al casei se auzea melodia unui instrument muzical: acordeon, baian sau vioară. Vocile noastre, probabil, s-au cizelat și s-au adaptat la melodicitatea sunetelor care răsunau mereu în casa noastră. Pe lângă faptul că mama, orice făcea, mereu îngâna o melodie, și tata avea o voce cu totul deosebită, motiv din care, pe când era mic, fusese selectat să plece la studii la Iași, la școala de teologie. În drum spre Iași, tatăl nostru, copil fiind, a sărit din căruța cu care pleca și s-a întors acasă tocmai de la marginea satului. Mama noastră, în schimb, era pasionată de dans și visa să devină balerină. Tata, când a cerut-o de nevastă, i-a promis că după căsătorie va face dans sau balet, orice și-ar dori, dar, rând pe rând, la interval de unu-doi ani, am venit noi, cei șase copii și visul la scena de balet a rămas în trecutul mamei noastre. Feciorul surorii Ileana, Dinu Tamazlâcaru, care a devenit prim-solist al Baletului de Stat din Berlin, evoluează acum pe cele mai mari scene ale lumii. Credem că acesta este visul împlinit al mamei noastre de a deveni balerină. De 13 ani mama nu mai e cu noi, dar suntem împăcate că a reușit să-și vadă nepoții realizați, iar pe noi – cântând. În memoria părinților noștri, care, într-un fel, și-au ratat visurile, mama – cel de a deveni balerină, iar tata – cel de a ajunge preot, am organizat un Festival al Dinastiilor de Familie, „La Izvorul Osoiencelor” și am inaugurat un Muzeu în care sunt expuse instrumentele noastre muzicale de altădată, costumele de scenă, fotografii, obiecte de artizanat, dar și rochia de mireasă a mamei.
— Foarte multe istorii triste se întâmplă zilnic în relațiile dintre frați-surori. Voi cum reușiți să păstrați această relație absolut inedită?
— Pe noi ne-a ținut grămăjoară fratele nostru, Alexandru, care a avut probleme de sănătate, fiind imobilizat la pat. După plecarea mamei, am rămas noi aproape de el. Toate sărbătorile le-am făcut împreună. Cred că el ne-a ținut aproape. Și faptul că locuim toate cinci la aceeași scară a unui bloc de pe str. Mircea cel Bătrân. Vrei o bucată de pâine, urci la etajul 9, îți lipsește altceva, cobori sau urci la etajele 3 sau 6… Orice ți se întâmplă, știi, simți că surorile sunt cu tine. Și-apoi, frăția de sânge „cântă” întotdeauna altfel, spune Iulia Osoianu.
Nu am mai cunoscut, cel puțin în spațiul românesc, vreun ansamblu format din cinci surori
Marele folclorist Andrei Tamazlâcaru ține cel mai bine minte că „din perioada sovietică, ele (Surorile Osoianu, n.r.) au fost primele care au îndrăznit să aducă în scenă cântecele pascale și colindele, primele care au adus în fața publicului acest tezaur național.” Acestea nu doar au adus acest tezaur în fața publicului, dar și au continuat să-l păstreze, să-l perpetueze în fiecare zi. Și pănă astăzi, repertoriul Surorilor include cântece de joc, colinde, cântece pascale, cântece de dragoste sau balade, care, prin efortul lor, devin neuitate.
L-am întrebat pe Iurie Nistorică, managerul și impresarul Surorilor Osoianu, de ce a ales să lucreze împreună cu ele. A urmat un răspuns surprinzător: „Din adolescență sunt fanul lor, de pe când erau în celebra «Tălăncuță». Am urmărit toate expedițiile folclorice la care au participat împreună cu marele folclorist Andrei Tamazlâcaru, toate evoluțiile scenice, aveam toate casetele cu imprimări ale muzicii lor. Mai târziu, am admirat cum sute de copii din toată republica învățau să cânte ca «Tălăncuța», în exclusivitate folclor autentic.”
Surorile Osoianu au colaborat pe parcursul anilor cu formația „Zdob și Zdub”, înregistrând în 2003 piesele „DJ Vasile” și „Miorița”. Au evoluat alături de Loredana Groza la concertul dedicat celor 25 de ani de activitate scenică ai artistei. Surorile Osoianu au cântat împreună cu orchestra „Lăutarii”, sub bagheta lui Nicolae Botgros, dar și cu formația „Subcarpați”. În 2022, au colaborat cu Irina Rimes la piesa „Ielele”. Surorile mai evoluează, acasă și în turnee, alături de Lupii lui Calancea.
Pentru că pare un miracol această frăție de sânge și de muzică, l-am întrebat pe Iurie Nistorică cum vede el evoluția surorilor. „Este adevărat, nu am mai cunoscut, cel puțin în spațiul românesc, vreun ansamblu format din cinci surori. Da, vocile, tonalitatea, sunt pe cât de diferite, pe atât de compatibile. Deseori mă gândesc la acest fenomen și cred că vocile lor rezonează atât de frumos, pentru că ele, fiind surori, gândesc la fel și simt la fel, inclusiv muzica.”
Le întreb pe Surori ce și-ar mai dori după ani de zile de activitate scenică, perioadă în care nu doar au purtat prin lume farmecul folclorului românesc, dar au oferit oricui adevărate lecții de frățietate. De obicei, cei care le urmăresc în scenă sau în viața de zi cu zi încep să pună alt preț pe statutul de Soră sau de Frate.
A urmat un răspuns la fel de simplu ca și mesajele pe care le transmit prin cântecele interpretate: „Ne dorim să avem sănătate, ca să reușim să facem piese noi. Noi întotdeauna am muncit. Având servicii, spectacolele le-am lăsat pentru sfârșiturile de săptămână. Atât de mulți copii au trecut prin mâinile noastre, încât nici nu mai înțelegem ce este prioritar pentru fiecare dintre noi – scena sau educația.”
Niciun cuvânt despre greutăți, despre lipsuri materiale sau despre bani.
