Oameni Broderiile mamei, cusute cu gândul la Valeriu Boboc, ucis la 7 aprilie 2009

Într-un atelier de pe strada Zelinski din Chișinău, o femeie tristă brodează ii naționale. Muncește cu dragoste și cu multă căldură, de parcă această muncă i-ar aduce nu doar plăcere, ci și mângâiere. Fiecare figură brodată, în orice culoare ar fi – roșie, albastră, galbenă sau maro, îi răscolește amintirile și îi readuce suferința, dar tot broderia e cea care nu o lasă să se piardă în durere. Ea, această pasiune aleasă, îi scoate în cale alte imagini, care așteaptă cuminți să prindă contur pe bucata de pânză imaculată. Așa, zi de zi, iile devin tot mai frumoase, mai expresive, broderiile de pe ele fiind tot mai clare, mai autentice. 

La sfârșitul zilei de muncă pleacă spre casă, ca diminețile să se grăbească iarăși la atelierul de pe strada Zelinski. „Stau mai mult la serviciu, aici mă simt bine. Brodez cu plăcere, cu drag, îmi regăsesc liniștea în această muncă”, spune femeia, precizând că, de fapt, de când se știe, e pasionată de croșetat, de brodat și de tricotat. „Această muncă mă ajută foarte mult. Acum eu nu prea cunosc alte remedii de a trece prin suferință. Cei care au familii, copii, cei care au pentru cine trăi, pot depăși mai ușor orice greutăți, dar atunci când pierzi cei mai apropiați oameni, e mai greu”, continuă interlocutoarea. 

Acele înțeapă uneori, dar pentru ea aceasta nu mai este durere

Ea este Ala Boboc, mama lui Valeriu Boboc, omorât în bătăi de către reprezentanții forțelor de ordine în noaptea zilei de 7 aprilie 2009. Sunt 15 ani de când mama lui Valeriu își caută liniștea printre firele multicolore și acele de brodat. Mai întâi, la Centrul de Reabilitare a Victimelor Torturii „Memoria”, unde a avut nevoie de îndelungi cure de reabilitare, apoi aici, la atelier. Acele din mâinile ei înțeapă uneori, dar pentru ea aceasta nu mai este durere.

Îmi amintesc despre una din confesiunile Alei Boboc făcută în cadrul unui interviu acordat ZdG în 2014. „Nu cred că poate fi o stare mai grea decât pierderea copilului… De fapt, nu cred că poate fi depăşită durerea. Trebuie să înveţi a trăi cu ea. În genere, după moartea lui Valeriu, viaţa noastră s-a schimbat complet. Când eram mai tânără şi cunoşteam părinţi care şi-au pierdut copiii, nu-mi dădeam seama cât de greu le este şi nu-mi imaginam că pot ajunge în locul lor. În casa noastră candela arde în fiecare noapte. Aşa încerc să fiu mai liniştită. Vreau să nu plâng, pentru că ştiu că lui Valeriu nu i-ar plăcea să mă vadă plângând”, spunea atunci Ala Boboc, povestind despre fiul său că era blând, generos, că putea să dea ultima fărâmă de pâine unui flămând.

În luna mai, Valeriu, care a fost omorât la vârsta de 24 de ani, ar fi împlinit 39

O întreb cum se descurcă, cum trăiește fără Valeriu, dar și fără Victor, soțul ei luptător, care a decedat acum un an în urma unei grele suferințe. „Trăiesc cu multă durere în mine. Am pierdut oameni dragi în ultimul timp. Mai întâi a fost Valeriu, dar recent mi-am pierdut părinții, l-am pierdut și pe Victor. Se vede că de atâta suferință, de atâta chin, de atâtea greutăți sufletești s-a îmbolnăvit. Știam că are probleme de sănătate, dar speram să nu fie boala atât de nemiloasă. Am sperat, dar oricum boala mi l-a luat”, povestește Ala Boboc, amintind că în zilele de 6 și 7 aprilie îi va pomeni pe cei doi bărbați din viața sa – fiul și soțul, pe care i-a pierdut acum 15 și acum un an, în aprilie. 

Discutăm despre rostul și despre consecințele acelor evenimente. „Nu văd nicio schimbare în jur. Pentru noi – numai durere, alte schimbări nu văd. Poate doar faptul că s-au deschis drumurile spre Europa, altceva – nimic. Să vă spun drept, nu mai urmăresc nici știrile, că e tot mai greu să crezi celor spuse la televizor”, spune Ala Boboc, amintind că în luna mai  Valeriu ar fi împlinit 39 de ani și dacă era în viață, ar fi fost un tată tânăr pentru fiul său Dragoș, rămas fără unul din părinți la doar câteva luni de la naștere. 

Vorbește cu voce calmă, resemnată despre alți tineri care au luptat în acele zile pentru idealuri sfinte, cel puțin asta crezând și înțelegând ei, dar care s-au ales cu sechele pe viață, fiind astăzi uitați de toți cei care au profitat de evenimente de atunci, ajungând în funcții importante în stat. „Mulți tineri au plecat în străinătate pentru totdeauna, dar foarte mulți și-au pierdut sărmanii sănătatea și o mai caută, umblând neputincioși pe drumuri, dar azi, în R. Moldova, e o mare problemă să-ți recuperezi sănătatea pierdută. Statul pentru care au luptat acești tineri nu le-a asigurat viața, nu a avut și nu are grijă de ei”, explică mama lui Valeriu Boboc. 

Despre condamnarea polițistului Ion Perju, care s-a constatat că a lovit în acea noapte în Valeriu, doborât tot de polițiști la pământ în PMAN, Ala Boboc spune că „timpul trece foarte repede, iar pentru acel omor așa și nu a fost pedepsit nimeni. Cel condamnat a fugit, a plecat din Moldova. Cine îl mai caută? Dar parcă el poate fi singurul vinovat? Uneori mă gândesc că l-au „ales” în calitate de țap ispășitor.”

Cu cât mai mult timp trece, cu atât uitarea e mai profundă

Cum păstrăm memoria victimelor acelor evenimente? – o întreb pe mama lui Valeriu. Spune că are perioade în care luptă chiar și cu amintirile sale. „Când încep să-mi amintesc, mă simt mai rău, mă frige sufletul și am impresia că doar singură pot depăși greutățile”, spune ea, explicând că anii nu tratează, nu atenuează deloc suferința.

„Cred că nu vor face nimic pentru memoria acelor victime. Am observat că mulți nici nu vor să-și amintească de evenimentele din primăvara anului 2009. Evită discuțiile. Chiar și pe la emisiunile TV, unii, când ar trebui să pomenească despre sacrificiile acelor tineri, evită orice explicații. S-a dat uitării totul. Cu cât mai mult timp trece, cu atât uitarea e mai profundă”, susține Ala Boboc. 

În contextul unor dezbateri care au avut loc în trecut despre importanța înălțării unui monument în memoria victimelor evenimentelor din 7 aprilie 2009, despre o posibilă conferire a numelui „7 aprilie 2009” unei străzi centrale din Chișinău, despre introducerea în manualele de istorie a unor date, explicații și mărturii legate de acele evenimente, Ala Boboc spune resemnată: „Multe s-au vorbit, dar nu cred că cineva își mai amintește acum de acele discuții, promisiuni, dar și de acele suferințe. Se vorbea de un monument, dar nu se mai vorbește. Cred că tinerii de azi și cei de mâine ar trebui să afle că în R. Moldova au avut loc evenimente în care alți tineri au încercat să apere Libertatea și Democrația și că în luptele pentru aceste valori mulți au avut de suferit… Și nu mă refer aici doar la Valeriu, vorbesc despre toți cei circa 600 de tineri care au devenit, au ajuns victime ale torturii, ale violenței și  injustiției după ce au fost maltratați și umiliți prin izolatoarele poliției, iar până la urmă,  așa și nu și-au mai putut obține dreptate în instanțele de judecată.”