Principală  —  Interviuri   —   Daniela Botolin, doctor în medicină,…

Daniela Botolin, doctor în medicină, chirurgă în SUA, originară din R. Moldova: „Aici m-au învățat că, fiind chirurg, poți să ai mâini de aur, cap pe umeri, dar dacă nu ai inimă, nu aștepta să ai succes”

Nu am cunoscut-o decât online, după ce încercam să identific medici din R. Moldova stabiliți peste hotare. Mi-a răspuns la mesaj și, într-o noapte, a acceptat să vorbim despre viața ei în SUA, despre sistemul medical de acolo și despre luptele pe care le-a dat pentru fiecare pacient aflat la limita dintre viață și moarte. Pacienților le zic: «Controlez situația, nu vă faceți griji. Vom învinge!»” Le spun asta, pentru că în orice tratament optimismul contează”, mi-a explicat Daniela Botolin chiar la începutul discuției.

Spune că multe în viața sa, dar și în viața pacienților ei sunt determinate de… noroc. „Calul norocului trece pe lângă fiecare, doar trebuie să-l vezi, să sari pe el și să te ții bine în șaua lui. Așa am făcut toată viața”, recomandă Daniela, precizând că în chirurgie „nu e simplu să ai ochi de vultur, inimă de leu și mâini de femeie”.

Decizia de a deveni chirurgă, nu contează unde, în R. Moldova sau în SUA, cum a venit?

— Dacă mă gândesc bine, decizia a venit atunci când bunica de pe tată făcuse un cancer la sân, fiind operată radical. Acum nu se mai fac astfel de intervenții radicale, tip Halsted, când se elimină sânul, toți nodulii, dar și mușchii adiacenți. O intervenție extrem de invazivă, urmată de chimioterapie greu de suportat. După operație bunica a stat la noi, la Chișinău. Am fost martoră la suferința ei enormă, dar și la suferința familiei mele. Atunci mi-am zis că vreau să ajut oameni aflați în suferință și am aplicat la medicină. În acel an erau 25 de candidați la un singur loc. Am susținut examenele pe 9 și 10, obținând un loc la buget. Au urmat șase ani extraordinari.

Pe Sergiu, acum soțul dvs., unde l-ați cunoscut?

Publicitate
Publicitate

— Când eu abia devenisem studentă, el era la anul 3. Nopțile făcea ture la morgă, iar uneori, la anatomie, făcea operații pe câini. Da, m-a cucerit tocmai cu prilejul unei astfel de operații. Mi-a zis cumva: „Dacă vrei să vezi o operație, vino mâine”. Deși eram la anul întâi, visam să văd o intervenție de gastrojejunostomie. Așa m-a cucerit. Pe când eu eram la anul doi, în viața noastră a venit Paul, fiul nostru, pentru care sunt gata să opresc avioanele din zbor. De 25 de ani suntem împreună – soți și chirurgi. Discutăm cazurile medicale, ne ajutăm și învățăm unul de la celălalt.

Daniela Botolin și soțul ei, Sergiu/ Foto/Facebook.com

America a fost un vis sau o întâmplare?

— Când am absolvit Universitatea de Medicină, am aplicat la rezidențiat în chirurgie. Pe atunci, femeile chirurge puteai să le numeri pe degetele unei singure mâini: Natalia Gheorghiu, Eva Gudumac… Ca și cum „întâmplător”, dosarul meu a fost transferat la  medicina internă. Cunosc cine a fost complicele acelei „întâmplări”. Nu m-am revoltat, pentru că, oricum, ne făceam bagajele să plecăm, oriunde, în Italia, SUA, oriunde, deoarece în  Moldova era mare sărăcie. În 2001 Sergiu a aplicat pentru o instruire în SUA și a fost invitat pentru o perioadă de șase luni. Atunci am reușit să plecăm în vizită, împreună cu Paul. Mulți au încercat să ne oprească. Ne spuneau că vom muri de foame, că ne vom pierde, dar eu am o intuiție foarte dezvoltată care îmi spunea să nu renunț. Am împrumutat bani de drum și la 11 septembrie 2001 pentru noi a început visul american.

Daniela Botolin în sala de operație

Daniela Botolin: Absolventă a Liceului „Ion Creangă” din Chișinău și a Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemiţanu”. Din 2010 este medic intern chirurgie generală în Secţia Chirurgie Generală, Universitatea din Colorado Denver, Aurora, CO, SUA. Din 2012 – medic rezident chirurgie generală, Universitatea George Washington, Washington, DC, Departamentul Chirurgie Generală. În prezent face chirurgie generală și chirurgie în traumatologie la Clinica din Colorado Springs, SUA. Doctor în medicină. A desfășurat activități de cercetare la Universitatea din Colorado Denver, Aurora, CO, Divizia de Cardiologie și la Michigan State University, Departamentul de Fiziologie. Membră a Colegiului American de Chirurgie. Autoare și coautoare a mai multor publicații științifice dedicate hepatologiei. Expertă în erori medicale și chirurgicale, inclusiv în malpraxis.

Aveam 23 de ani când am intrat prima dată într-un laborator medical din SUA

Ați repeta această experiență a migrației?

— Nu a fost simplu, dar cred că a meritat. Îmi amintesc, în prima perioadă, Paul mergea la grădiniță, iar eu băteam pe la ușile laboratoarelor medicale, propunându-mi ajutorul. Le spuneam: „Sunt doctor, am făcut voluntariat și pot face în continuare”. Așa, în căutări și în frământări, am descoperit o proteină importantă în metabolismul obezității. Până la mine mai mulți au încercat să o sintetizeze, dar eu am și reușit. Proteina am studiat-o, făcând experimente pe șobolani nou-născuți, care se hrăneau exclusiv cu laptele mamei care e foarte gras. Așa am descoperit că proteina este mai activată în ficatul șobolanilor nou-născuți și am înțeles că, de fapt, acizii grași care se sintetizează atunci când avem o nutriție mai grasă, sunt buni pentru sănătate. Cu asta am început, la Universitatea de Stat din Michigan. Atunci, șeful laboratorului, dr. Jump, mi-a făcut oferta și am făcut postdoctoratul în laboratorul acestuia, continuând să studiez acea proteină.

Aveam 23 de ani când am intrat prima dată într-un laborator medical din SUA. Am aplicat și la un grant, și am primit 1,5 milioane pentru 5 ani de cercetare. Ca să pot beneficia de acel grant, mi s-a oferit greencard pe merit. Apropo, greencard pe merit primesc doar persoanele care sunt unice pentru o anumită activitate, iar atunci nu exista o altă persoană preocupată de cercetarea acelei proteine. A fost dificil să echivalăm actele de studii, să ne afirmăm în calitate de chirurgi în SUA. Atunci mulți ne spuneau că e imposibil! Totuși, dacă nu renunți, dacă ești ambițios, ajutorul poate veni pe neașteptate. Cineva din echipa de fotbal, în care se antrena fiul nostru, ne-a recomandat unei familii americane care avea o clinică privată de ortopedie. Dr. Goodman a montat primul genunchi artificial în statul Michigan…

Familia doctorului a devenit familia noastră adoptivă în SUA. Ei ne-au ajutat financiar, ca să putem sta acasă, să putem studia, astfel încât, pas cu pas, să susținem examenele și să ne echivalăm diplomele medicale. În 2008 eram doctori cu acte în regulă în SUA.

— Și cum e să fii medic în America?

— Nu poți să compari. E o diferență totală de sistem. E altă atitudine, altă dotare, alte rigori. Suntem cinci chirurgi în compania noastră. Operăm inclusiv în cazuri de urgență. E foarte stresant să fii medic. Aici relația cu pacientul este extrem de importantă. Deseori deciziile se iau în funcție de valoarea poliței de asigurare. De exemplu, noi practicăm și chirurgie robotică, robotul fiind o extensie a mâinilor chirurgului. Însă, nu toate polițele de asigurare pot să o acopere. Deseori suntem stopați de asigurarea medicală, fiind determinați să alegem metoda mai economă sub aspect financiar. Sunt foarte fericită că practic medicina în aceste timpuri. Operez apendicite, colecistite, intestine, hernii, cancere, tot ce trebuie de tăiat ori de reconstruit. Lucrez în cazul traumelor de tot felul, de la gloanțe ce străpung abdomenul, la accidente rutiere. Operațiile îmi dau o energie aparte, sunt ca un drog la care nu poți renunța. A fi chirurg nu e o meserie, e o mentalitate, un mod de viață. Nu e simplu să ai ochi de vultur, inimă de leu și mâini de femeie. Aici m-au învățat că, fiind chirurg, poți să ai mâini de aur, cap pe umeri, dar dacă nu ai inimă, nu aștepta să ai succes.

Daniela Botolin împreună cu colegii ei de la clinica din SUA în care activează

Nu e simplu să ai ochi de vultur, inimă de leu și mâini de femeie

Mulțumita? Există și în sistemul medical american?

— Aici nu există. Poți fi judecat dacă încerci să iei mită. Nu există mită nici în instituțiile de învățământ, nici în cadrul sistemului de sănătate. Bunăoară, o companie de echipamente medicale ar putea încerca să mituiască un doctor, oferindu-i o deplasare într-o țară exotică, la vreo „conferință”, în schimbul acceptării echipamentului medical produs de firma respectivă. Sau, un producător de medicamente ar putea insista să folosim anume medicamentele produse de el, în schimbul unor beneficii. Astfel de tentative nu au rost, pentru că nu vor fi acceptate. Cred că un medic are dreptul să fie compensat cu vreo atenție de maxim 20 dolari. Poate fi servit cu o cafea… Altfel, dacă acesta acceptă să fie mituit, pierde licența. Cum să pierzi pentru vreo sută de dolari o licență la care ai muncit peste două decenii? Eu, fiind profesor universitar la Universitatea din Colorado, nici nu mi-a trecut prin cap să discut cu decanul, pe care îl cunosc, despre o eventuală admitere la studii a fiului nostru. Decanul nici nu știe că el e fiul meu. Doar perseverența, scorurile, munca asiduă l-au făcut student,  fiind admis la studii după trei tentative.

Sunteți expertă în erori medicale și în cazurile de malpraxis. Ce fel de greșeli medicale se comit cel mai frecvent?

— Cel mai frecvent greșelile apar din lipsa de comunicare. Cineva a gândit, dar nu a spus,  sau a spus doar pe jumătate. Fiecare spital are un comitet, în cadrul căruia sunt specialiști din toate domeniile. Fiecare caz complicat este discutat în cadrul acestui comitet. Dacă e un caz chirurgical – raportez eu, iar ceilalți colegi își spun părerile. Cazurile de neglijență nu sunt extrem de multe. Aici fiecare deces se discută, fiecare transfuzie de sânge se discută, fiecare radiografie care nu a fost descifrată – se discută. Fiecare sesizare de la pacienți, de la asistenta medicală – se discută în cadrul acestor comitete. Atunci când e vorba despre o greșeală comisă din neglijență – aceasta se pedepsește. Poate că nu ajutăm pacientul, dar noi pe noi ne ajutăm, învățând din fiecare caz. Dacă, de exemplu, s-a greșit o diagnoză, însușim o lecție bună pe viață.

Chiar recent a fost un caz – al unei tinere de 20 de ani, în care s-a greșit. Aceasta a decedat, fiind un caz în care era foarte greu de determinat care bacterie anume a declanșat infecția. Era un sepsis foarte complicat. Un student poate face o greșeală, nefiind supravegheat sau necomunicând cu medicul. Se întâmplă. Acesta poate să ia, bunăoară, o decizie și să administreze un medicament la care pacientul poate fi alergic. Acesta poate face atac de cord și poate chiar deceda. Cine este vinovat în acest caz? Studentul? Nu, pentru că studentul învață. El este sub tutela medicului, fiind acoperit și de universitate. Până la urmă, este vinovat doctorul care îl instruiește. Dar, aici, în SUA, toți medicii beneficiază de asigurări medicale în caz de malpraxis, pentru că nimeni nu este protejat sută la sută de greșeli. Aici noi suntem protejați. Dacă se întâmplă ceva, asigurarea compensează pacientul, în cazul căruia a greșit medicul. Nu cunosc dacă în R. Moldova există o astfel de experiență.

Ați fost solicitată să practicați și în R. Moldova?

— Nu, niște discuții au fost, dar solicitări – nu.

Daniela Botolin: „Nu e simplu să ai ochi de vultur, inimă de leu și mâini de femeie”

Testele genetice pot fi foarte utile în prevenția cancerului

Dacă ați reveni la cercetare, ce ați căuta să descoperiți în medicină?

— Cred că ceva legat de cancer, legat de factorii genetici, pe care poate am putea să-i stabilizăm. Aici deseori se încearcă tratamentul preventiv al cancerului, efectuând teste genetice eficiente. Testele genetice pot fi foarte utile în prevenția cancerului. Este adevărat, acum am prea puțin timp să mă gândesc la cercetare. Prioritar pentru mine e să fac cât mai multe intervenții calitative, productive, să văd cât mai mulți pacienți reveniți din boală.

Sunt discuții în contradictoriu, trebuie sau nu să fie informați pacienții atunci când nu mai au șanse la viață. Ce credeți despre aceste decizii?

— Părerea mea e că fiecare persoană decide pentru ea. De altfel, știu că în R. Moldova deseori pacienții nu sunt informați despre diagnoza lor. Aici, însă, tot universul se mișcă în jurul pacientului. Acesta are asigurare pe viață, are conturi bancare, are probleme de rezolvat… Reieșind din aceste circumstanțe, pacientul este informat până la ultimul detaliu despre situația lui. Uneori întrebi pacientul dacă îți permite să vorbești despre problema sa medicală cu familia. De obicei, pacienții nu acceptă. Ei îmi spun că problemele lor sunt doar ale lor și doctorul e singurul care trebuie să le cunoască. E o confidențialitate nemaiîntâlnită. Am un pacient, diagnoza căruia nu o cunoaște nimeni, nici chiar soră-sa. Ei vin împreună la clinică, iar sora stă afară, atât timp cât el vorbește cu mine. Și legea stipulează respectarea confidențialității medicale.

Dar ce ar putea sau ar trebui să învețe medicii din R. Moldova despre comunicarea, asistența, dedicația medicilor din sistemul american de sănătate?

— Ar trebui să-și schimbe mentalitatea. Trebuie să accepte că nu există mită. Pacientul intră la tine și tu nu ai idee că poți face altceva decât să tratezi maladia acestui pacient. Dar, ca să nu existe mită, doctorul trebuie să fie remunerat la un nivel confortabil. Altă lecție ar putea fi cea despre cum ar trebui să fie ascultat și auzit pacientul, cum ar trebui să fie luate deciziile împreună cu el. Să învețe că toate investigațiile și tratamentele sunt făcute pentru pacient, dar nu pentru profitul doctorului sau al sistemului.

Viața nu e foarte scurtă, dar e enorm de scurtă

Un caz din experiența dvs. pe care nu îl puteți uita, care ar fi?

— E un caz recent, care m-a determinat să privesc altfel la viața mea de doctor. Un dentist din Colorado Springs, care a muncit toată viața, a ajuns la noi cu o situație de urgență, având o obstrucție la intestin, cu metastaze de la o tumoare despre care s-a crezut că ar fi curabilă, dar nu era. Eu nu eram de gardă și l-am rugat pe colegul meu să-l examineze, dar pacientul a condiționat că doar mie îmi încredințează să-l operez. Era sâmbătă, dar am plecat la spital și l-am operat. Poate, tehnic, nu a fost un caz complicat, dar faptul că omul a muncit până la pensionare și a ieșit la pensie cu o boală incurabilă m-a zdruncinat. Eu am rezolvat problema doar pentru un timp, ca el să-și poată pune la punct problemele nerezolvate. Atunci am înțeles că viața nu e foarte scurtă, dar e enorm de scurtă. Ai muncit toată viața și te-ai ales cu o problemă medicală nerezolvabilă. 

Cum arată recunoștința în sistemul american de sănătate?

— Nu știu dacă pot răspunde exact, dar pot să amintesc un caz pe care nu pot să-l uit. Într-un grav accident rutier un copil a fost traumatizat. Am fost solicitată să ajung urgent la locul accidentului. Alți medici încercau să stabilizeze starea pacientului. Ajungând la spital, în sala de operație, am reușit să-i resuscităm toate organele vitale, dar trauma cranio-cerebrală era prea complicată… Am ieșit din sala de operație și le-am spus părinților că fiul lor va fi transferat la un spital de copii, unde sunt condiții adecvate de tratament pentru copii… Acolo nu a rezistat. A decedat, dar medicii au reușit să-i preleveze organele vitale, pe care le resuscitasem ceva mai devreme. Dimineață mi-a telefonat un coleg de la acel spital și mi-a spus mulțumesc pentru faptul că, datorită resuscitării organelor vitale ale acelui copil, ei au putut salva șapte vieți. Cam așa arată recunoștința…

De ce condiții depinde longevitatea vieții?

— Depinde de noroc. Ca să revin la pacientul despre care v-am vorbit – cred că nu a avut noroc. A dus un mod de viață sănătos, dar iată că stelele s-au încurcat și, atunci când trebuia să-i fie viața mai dragă, s-a ales cu un cancer extrem de rar întâlnit. Și apoi, tot la noroc mă gândesc atunci când aflu că cineva se naște cu o genă care implică un cancer incurabil. Alt motiv ar fi expunerea la factorii nocivi sau mâncarea nesănătoasă. Doza face diferența… Dacă poți să previi cancerul pulmonar, cancerul de colon, cancerul la sân, atunci poți să-ți prelungești viața.

Daniela Botolin afirmă că operațiile îi dau o energie aparte. „Sunt ca un drog la care nu poți renunța”

Mesaj primit recent de Daniela Botolin de la Universitatea din Colorado, Școala de Medicină: Vă mulțumim pentru sprijinul acordat studenților noștri

În noiembrie 2022 studenții noștri au nominalizat profesorii clinici remarcabili. Nominalizarea dvs. arată entuziasmul, dedicarea pentru instruire, pentru mentorat, dar și pentru îngrijirea pacienților.

Vă împărtășim aici comentariile studentului dvs.: Dr. Botolin este un mare educator! Este răbdătoare și empatică. Ea a demonstrat mult interes și dedicație pentru viitoarea mea carieră și, în general, pentru personalitatea mea. Ea a petrecut mult timp, învățându-mă tehnici chirurgicale, revizuire imagistică și căile de obținere a unor rezultate postoperatorii remarcabile. Dr. Botolin este extrem de implicată în sala de operație, chiar și în perioade de stres. Ea mi-a permis să practic în cazuri chirurgicale, determinându-mi astfel instruirea activă. Zilele cu ea au fost plăcute, este extraordinară, are și un bun simț al umorului. Am apreciat că dr. Botolin m-a ajutat nu doar în domeniul medicinei, dar și cum să navighez în relațiile profesionale. Sunt sigur că îi place ceea ce face și sunt recunoscător că am învățat chirurgia de la ea timp de un an!

Și cum vă trăiți viața departe de casă?

— Aici am cumpărat o proprietate mare. Avem o fermă, creștem oi, capre, găini, avem stupi de albine. Avem casă mare, beci, cuptor de copt pâine…

Și cine are grijă de toate?

— Noi doi. Dimineața hrănește animalele cel care nu are primul de operat. Dacă ambii avem operații matinale, dă mâncare la animale cel, a cărui operație e mai puțin complicată. Nu prea călătorim, deoarece munca de chirurg nu ne prea permite. Noi nu avem cum să lăsăm nesupravegheați pacienții chirurgicali. Viața noastră e legată direct de câteva pagere (receptor alfanumeric pentru mesaje personale, n.r.), de care nu ne despărțim nici ziua, nici noaptea. Acestea ne cheamă imediat în cazuri de urgență. De altfel, una dintre condițiile de angajare a fost ca să nu locuim prea departe, ca să putem parcurge distanța până la spital în cel mult 20 de minute.

Mulțumim pentru acest dialog.

Publicitate
Publicitate