Lecţia deportărilor pentru patru generaţii de învăţători

În 1945, Ilie Tătaru, directorul şcolii din s. Pojăreni, acum raionul Ialoveni, a fost calificat ca „duşman al poporului”, fiind condamnat la 10 ani de închisoare în Mordovia. La 6 iulie 1949, soţia sa, împreună cu copilul de 3 ani, au fost deportaţi în Siberia. Acolo s-a născut Ileana. Ambii copii au devenit ulterior învăţători. Unul dintre ei a lucrat 40 de ani în calitate de pedagog în Siberia, altul – la Pojăreni. Şi nepoţii lor sunt învăţători. Acum şi strănepoţii studiază pedagogia, în UE. Cu toţii au învăţat lecţia deportărilor staliniste din prima sursă. Cele 4 generaţii de învăţători au migrat din Siberia spre Moldova, apoi spre UE.

Au venit noaptea, 5 spre 6 iulie 1949. Au intrat în casă. Erau doi soldaţi şi doi comsomolişti din sat. Părinţii s-au trezit. Domnica, împreună cu feciorul, Gheorghiţă, de trei ani, dormeau în altă odaie. Le-au zis să se îmbrace, să ia cu ei ce-aveau şi, în două ore, să fie gata de plecare. „Nu am putut lua nimic, nu ştiam încotro s-o apucăm. Eu plângeam, mama, tata tremurau, copilul plângea”, îşi aminteşte Domnica Tătaru-Căpăţână. Împreună cu feciorul de trei ani au fost deportaţi în Siberia la patru ani distanţă după ce soţul ei, Ilie Tătaru, profesor şi director de şcoală la Pojăreni, a fost arestat şi condamnat ca „duşman al poporului” la 10 ani de închisoare în Mordovia.

S-a dus la Novosibirsk să-şi cunoască tatăl şi a rămas acolo

După detenţie, lui Ilie i-au interzis să revină în Moldova timp de 5 ani. S-a recăsătorit şi a rămas la Novosibirsk, fiind profesor şcolar. Fiul lui, Gheorghe Tătaru, s-a născut în 1946, în ziua când Domnica împlinise 20 de ani. Ilie a aflat abia în 1965 despre naşterea fiului. Băiatul, pe atunci, era înrolat în armată la Moscova. Tatăl l-a căutat şi l-a găsit.

După serviciul militar, Gheorghe a decis să plece la Novosibirsk, să-şi cunoască mai bine tatăl. „Am venit din armată şi i-am spus mamei că vreau să mă duc la tata. De povestit, mama îmi povestea, dar fiind el în viaţă, am vrut să-l văd. Eram matur, aveam 25 de ani. Eu hotăram. I-am zis mamei că mă duc, dar o să revin. M-am dus şi… acolo am rămas”, povesteşte Gheorghe Tătaru.

Despre ziua deportării nu-şi aminteşte prea multe. Era încă mic. „Mi-a rămas o secvenţă în memorie: mergeam prin tren şi o santinelă m-a speriat. Acea sperietură m-a urmărit mult timp. Am început să înţeleg lucrurile când eram în clasa întâi. Ţin minte taigaua, pescuitul, scăldatul. Ţin minte oameni tăind lemne. În `56, când am revenit, aici urma altă foaie a vieţii”, îşi aminteşte bărbatul. Au trecut 68 de ani de atunci. Gheorghiţă are acum 72 de ani şi, de 47 de ani, locuieşte în Novosibirsk. În fiecare an vine în Moldova, să-şi viziteze mama.

„În seara când ne-au deportat, mama a făcut o măliguţă”

„Mi-a pus în sacoşă măliguţa şi brânză. Până am ajuns la Străşeni, s-a înăcrit şi măliga, şi brânza. Le-am azvârlit”, îşi aminteşte Domnica.

I-au dus la gară, i-au încărcat în vagoane. Au stat două zile, până s-a umplut trenul. Până la Omsk, au mers două săptămâni: „Acolo ne-au dat jos, ne-au băgat într-un vapor, ne-am spălat. Aveam şi păduchi, eram morţi de foame. Ne-au încărcat după asta în bărci şi am pornit pe Irtîş, pe marginea pădurilor. La câţiva kilometri, lepădau 3-4 familii… Când ne-au dat jos la mal, eram vreo 52 de persoane. Ne-au spus: «Făceţi-vă case, grădini, sunteţi pe viaţă aici»”, povesteşte Domnica.

I-au cazat în barăci. Câte o familie în fiecare colţ de cameră. Au stat acolo două zile. A treia zi le-au dat topoare, fierăstraie şi i-au trimis la tăiat copaci. „Mă încingeam cu o funie, puneam un pumn de grăunţe fierte în sân, cu toporul în spate şi cu ferăstrăul, mergeam la tăiat pădure împreună cu alţi oameni. Se opreau copacii unul în altul, ne chinuiam să-i dăm jos, apoi veneau ruşii şi ne batjocoreau… Ne aşezam pe copacii tăiaţi, făceam focul şi plângeam: oare o să mai vedem noi ţara noastră, câmpurile, casele?”, îşi aminteşte Domnica.

În 1952, în Siberia s-a născut Ileana, fiica Domnicăi. „Am născut-o în camera unde locuiam cu o familie de kalmâci. M-a ajutat o bătrânică, deportată şi ea”, povesteşte femeia. În acelaşi an, s-au mutat la Savenka. Domnica lucra la brutărie. Pe Gheorghiţă l-a dat la şcoală, iar mai târziu şi Ileana a mers la grădiniţă. În ’56, după şapte ani, au fost eliberaţi. Domnica şi-a luat copiii şi a revenit acasă. „I-am găsit pe părinţi, am locuit un timp cu ei, după care am intrat în colhoz, ca să ne dea casa înapoi. Casa era veche, fusese aici şi albinele colhozului. Am lucrat după asta la fermă vreo 10 ani, ca să-mi pot creşte copiii”, spune Domnica.

Gheorghe – profesor de istorie la Novosibirsk, Ileana – profesoară de biologie la Pojăreni

Când a mers la Novosibirsk să-şi cunoască tatăl, Gheorghe s-a înscris la Universitatea Pedagogică de acolo. Timp de 40 de ani, a predat la Novosibirsk istoria Rusiei, istoria mondială, ştiinţele sociale şi dreptul. „Când am învăţat, m-am îndrăgostit, m-am căsătorit… Şi tata mai era viu. Aici am făcut gospodărie, copii, vrei nu vrei, a trebuit să rămân. Acum, civilizaţia e alta decât în anii `40. Atunci, cum spune mama, i-au dus şi le-au spus: «Aţi venit aici pe vecie». Iată, eşti tânăr de 23 de ani şi ţi se spune asta, în taiga, în pădurile acelea – pe vecie. E cam straşnic…”, spune Gheorghe.

Întrebat dacă la orele de istorie le-a predat elevilor despre deportări, Gheorghe răspunde: „Acolo sunt, în istoria rusă, teme despre deportări. Eu, fiind martor al deportărilor, le vorbeam cum trăiam în lagăr, cu ce ne hrăneam, cum lucrau părinţii, ce făceam noi. Martor viu la tot ce a fost”, povesteşte bărbatul.

Ileana a lucrat 44 de ani în calitate de profesoară de biologie la şcoala din Pojăreni. Al cincilea an la rând, pe 6 iulie, vine la „Trenul durerii”, să-i comemoreze pe cei deportaţi. „Au fost deportaţi cei mai gospodari, cei mai cărturari. În locul lor au venit alţii, care vor să ne dicteze că e mai bună limba rusă, că e mai bună Rusia şi pământul siberian”, spune Ileana Tătaru. „Mama, prin tot ce a trăit în Siberia, s-a călit, s-a întărit, fizic şi psihologic. Eu de la ea iau optimismul, ca nicicând să nu punem la inimă duşmănia cuiva. E valabil şi azi. Trebuie să luptăm cu duşmanii, să fim optimişti, că dreptatea biruie”, spune cu încredere fosta profesoară.

„Suntem mulţi copii de deportaţi, care am rămas sau am avut necesitatea să ne întoarcem acolo”

Din experienţa pe care a trăit-o şi în calitatea sa de profesor de istorie, Gheorghe Tătaru spune că a făcut câteva observaţii importante privind deportările staliniste. „Acum sunt multe discuţii despre deportări, dar mai mult vorbesc cei care nu au fost pe-acolo. Mulţi au suferit din cauza lui Stalin. El e vinovat, dar în satele în care oamenii au fost judecaţi, duşmanii locali i-au pus în liste. Venea ordin să ia, de exemplu, două familii, dar ei puneau 5-6, 10 pe listă, ca să le ia averile. Au fost deportaţi şi ucraineni, şi moldoveni, şi ceceni, estonieni, lituanieni, alte naţionalităţi, dar când am ajuns acolo, era o prietenie între oameni, deoarece toţi eram egali”, spune fostul profesor de istorie. El mai zice că, deşi au suferit mult, moldovenii, oriunde ajungeau, îşi găseau repede de lucru, îşi făceau case, gospodării, se ridicau pe treapta socială. „Moldovanul nu-i aşa, a suferit şi gata. El a înaintat în viaţă şi a lăsat o urmă acolo. Acolo suntem mulţi copii de deportaţi, care am rămas sau am avut necesitatea să ne întoarcem acolo, dar am învăţat, am studiat. Care şi cum a putut, şi-a făcut carieră”, povesteşte Gheorghe.

„Au rămas în Siberia pentru că nu s-au mai regăsit acasă”

În septembrie 2016, a avut loc a treia ediţie a Expediţiilor Memoriei cu destinaţia Irkutsk, Siberia. Timp de 10 zile, o echipă din 9 persoane a străbătut circa 15 mii de kilometri. Parte din echipă a fost şi istoricul Octavian Ţîcu. „Avem cazuri pe care le-am descoperit în expediţie, cu moldoveni-basarabeni care au rămas în Siberia, pentru că nu s-au mai regăsit acasă. I-am găsit şi în Kazahstan, unde este o comunitate de 33 de mii de români-moldoveni, în mare parte sunt şi cei deportaţi. Majoritatea deportaţilor s-au întors, până la urmă, dar au fost şi oameni care au ales locurile unde au fost deportaţi din mai multe raţionamente, nu în ultimul rând şi din cauza că nu s-au regăsit aici. Loturile erau vândute, casele erau pierdute, ei locuiau cu stigmatul de „duşman al poporului”. Până la urmă, au ales această soartă deloc uşoară, pentru că este, la fel, un gen de deportare, doar că de această dată, asumată”, susţine istoricul.

„Acum se duc fără deportare. Tot globul e plin de moldoveni”

După doi ani de când nu au mai fost în Moldova, vara aceasta au revenit acasă nepoata mătuşii Domnica, Ana, împreună cu soţul, Vladimir, şi fiul Grigoraş – aşa îl alintă străbunica. Acum 15 ani, situaţia economică i-a determinat să migreze în Spania, dar dorul de meleagurile natale îi readuce acasă periodic.

„Au învăţat la institute pedagogice, dar dacă nu sunt copii pe la şcoli, nu sunt posibilităţi… Trebuiau să se ducă undeva, să câştige o bucată de pâine. Acum lumea nu stă, pleacă la câştig. Rămân bătrânii şi se duc tinerii, şi se necăjesc bătrânii cu bătrâneţile…Of…”, se tânguieşte mătuşa Domnica.

Le-au trebuit ani buni ca să se pună pe picioare. Locuiesc în provincia Palencia. Vladimir e şofer de camion, iar Ana, de patru ani, are un loc de muncă stabil – îngrijeşte de bolnavii unui spital de psihiatrie. Ca să ajungă acolo, a studiat domeniul timp de doi ani. „A fost greu, dar am avut noroc de oameni buni, au fost mulţi localnici care ne-au ajutat să învingem barierele. Şi acum, trebuie să dăm dovadă în permanenţă de efort, seriozitate şi dorinţă de integrare, de respect pentru cultură, tradiţii, limbă”, explică Ana.

Ana, fiica Ilenei, la fel ca şi mama, a ales să fie profesor. A predat timp de şapte ani limba şi literatura română în şcoala din sat. Vladimir, soţul ei, a lucrat zece ani ca învăţător la clasele primare şi profesor de muzică. Şi tatăl, şi bunelul său au fost profesori în sat. În `98, a fost nevoit să plece în Spania. După doi ani de străinătate, nu a mai rezistat departe de familie. Au emigrat cu toţii. „Cei care spun că cei plecaţi peste hotare nu sunt patrioţi, greşesc. Sunt mulţi care rămân aici, se îmbogăţesc, dar uită de bătrâneii ăştia, oamenii care trăiesc din pensii mizerabile”, spune Vladimir. „Situaţia financiară a bunicii depinde de noi, cei plecaţi. Statul nu îşi aminteşte de aceste persoane”, spune Ana.

Când au plecat, Grigoraş avea trei ani. Acum are 18, vorbeşte româna. Este student la Universitatea Pedagogică din Palencia. Vrea să devină, la fel ca şi tatăl său, învăţător la clasele primare. Pentru că îi place sportul, a ales să fie profesor de cultură fizică. „Vreau să lucrez şi să trăiesc în Spania. În R. Moldova, nu văd un viitor pentru mine. În Spania un profesor are un salariu de zece ori mai mare decât aici”, spune Grigoraş.

Istoricul Octavian Ţîcu susţine că, după anul 1991, R. Moldova a pierdut generaţii întregi de oameni care au făcut independenţa, dar s-au regăsit în alte ţări.

„În R. Moldova, victimele deportărilor primesc de la stat un ajutor de 100 de lei pe lună”

„S-au adoptat anumite legi legate de retrocedări, dar au fost în aşa fel făcute, încât s-a creat un cadru foarte îngust ca spaţiu pentru a putea fi implementate şi, prin urmare, nu a existat o reabilitare completă. Da, politică a fost, şi prin Decretul preşedintelui Snegur – acea lege privind reabilitarea. Tuturor li s-au dat documente, există o anumită cotă care li se plăteşte, dar trebuie să înţelegem că după 1991 am fost conduşi de nişte elite neocomuniste, pentru care condamnarea explicită a comunismului şi a atrocităţilor pe care le-a întreprins a fost evitată şi, în mare parte, ascunsă. Oamenii, care şi cum au putut, au izbutit prin instanţe să se reabiliteze, dar nu a avut loc o condamnare decisivă la nivel politic”, afirmă Octavian Ţîcu.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *