Un ziar cât un stat
A venit primăvara şi sunt tot mai mulţi. Probabil le este mai uşor să iasă din casă, e mai simplu să-şi ia o haină, mai lejeră… Şi ziua, parcă, e mai lungă şi fiecare dintre ei are, probabil, impresia că dispune de mai mult timp.
Luni, o doamnă din Drochia ne telefona din trenul Ocniţa-Chişinău că vine la noi, că e în drum şi că, în scurt timp, ajunge. Argumentele noastre despre faptul că reporterii de investigaţie sunt în teren, că la redacţie, cei care muncesc, nu au nicio clipă să se dedice unui dosar cât o geantă-sport, nu au avut nicio valoare. Femeia a venit, a intrat în Casa Presei, a găsit biroul ZdG şi a cerut un scaun. Nu mai putea de oboseală. Avea nu o singură geantă, ci câteva, încărcate cu acte. Începu să plângă, spunând că ZdG ar fi singura sa speranţă. Îi explicăm că nu suntem atotputernici, iar cazuri ca al său ar trebui trecute, mai întâi, prin toate instanţele naţionale. „Ce ar putea face ZdG?” – o întrebăm. După o pauză, spune decisă: „Să scrie despre judecătorul care, intenţionat, m-a lăsat fără dreptate, deşi altă instanţă mi-a dat câştig de cauză”. Cazul acestei femei pare simplu la prima vedere, dar fără soluţii, până la urmă. Deşi are un titlu executoriu, el nu poate fi executat, deoarece alt judecător, în paralel, în alt dosar, a pus sechestru pe aceeaşi proprietate a datornicului său. A plecat nemulţumită de la ZdG, pentru că, zice ea, nu mai vrea să aibă de furcă nici cu Consiliul Superior al Magistraturii, nici cu Curtea de Apel…
Tot ieri, am primit o scrisoare zguduitoare de la Căuşeni, de la Simion Moscalu. Este tată singur, după ce, spune el, soţia sa, Maria, a fost omorâtă pentru că pleda în favoarea limbii române. Simion Moscalu spune că familia sa a devenit victima unei lupte nedrepte pentru limbă şi adevăr. Astăzi, trăiesc la limita sărăciei, iar unul dintre feciorii săi a ajuns să sufere de o maladie pe care, de doi ani deja, medicii nu o pot identifica. Între timp, a fost tratat de mai multe boli, cu diverse medicamente… Acum, potrivit lui Simion Moscalu, medicii nu mai vor să vorbească cu el. O scrisoare de câteva pagini, scrisă de un om flămând, chinuit, obosit de luptă, un om care, pictor fiind, ar face portrete oricui, în schimbul unui codru de pâine. Îl aude cineva? Încearcă cineva să-l ajute? Faptul că a ajuns să se plângă la ZdG pare a fi, la fel ca şi în cazul femeii din Drochia, un fel de ultimă speranţă…
A mai telefonat, tot luni, Sergiu Guşovschi. Este cetăţeanul care, de ani de zile, luptă cu sistemul. Luni ne-a vorbit despre problemele sale cu procuratura. Sunt atât de multe, acumulate de ani de zile… Îl întrebăm ce poate face ZdG, în aceste condiţii. Spune că ar trebui să scriem în continuare, poate ne-ar auzi, totuşi, cineva.
Un cetăţean din Ivancea, Ion Boldişor, ne-a povestit cum a încercat să se angajeze la muncă, la o firmă de construcţie din Chişinău care edifică sediul unei misiuni diplomatice. După o săptămână, când a insistat asupra semnării unui contract de muncă, a fost alungat cu obrăznicie. „E o firmă cu capital străin. Oare în ţara lor muncesc la fel?”, ne-a întrebat Ion Boldişor.
Tot în prima parte a zilei a venit un bătrân. Nu mai aude deloc. Ne-a spus că, din cauza nedreptăţilor, şi-a irosit sănătatea şi a pierdut auzul. Nu e pentru prima dată când trece pragul redacţiei. Pleacă, dar revine, pentru că nu reuşeşte să-şi rezolve o problemă veche, cât el, legată de pensie.
În jumătate de zi, redacţia părea un stat: cu ministere, departamente, dar cu 2-3 funcţionari. Ce poate face un ziar pentru toţi aceşti oameni şi pentru alţii, la fel ca şi ei, care ne telefonează sau trec pragul redacţiei, neglijând statul care, de fapt, ar trebui să le soluţioneze problemele?
