Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   EDITORIAL/ Politica depolitizării

EDITORIAL Politica depolitizării

Am senzația constantă că lumea în care trăim tinde să politizeze tot mai mult fiecare sferă a vieții cotidiene sau evenimentele de dincolo de aceasta. Fie că o face prin crearea de noi curente semi-ideologice, care combină selectiv informație din biologie, genetică și antropologie, fie că până și sădirea unui copac sau ajutorarea unor pături vulnerabile devin teren de dispută – politica ne înconjoară tot mai mult.

De fapt, v-aș și m-aș minți dacă aș ignora politizarea universală și cu secole în urmă. Știința lui Galilei a fost aprig politizată prin asuprirea acesteia de către unul din cei mai puternici actori din politica globală a secolului XVII – Biserica Catolică. Ce este deosebit – o sabie cu două tăișuri, de fapt – la timpurile în care trăim, este viteza de transmitere a informației, care a scăzut practic la secunde (în comparație cu zile sau săptămâni necesare acum numai 100 de ani), accesul la această informație (tehnologizarea, „mainstream-izarea”) și capacitatea de a digera această informație – în ultimii 100 de ani, rata analfabetismului global a scăzut de la 80% la puțin peste 10%. Toate acestea duc în mod natural către sporirea interesului individual și de grup de a înțelege, participa și influența modul în care fiecare dintre noi este guvernat. Dar trebuie oare să politizăm totul?

Depolitizarea, ca scop politic și social (adică, pornind din establishment sau de la cei care îl votează), poate fi considerată pe două direcții – cea a ideilor și cea a instituțiilor. Depolitizarea unei idei permite perpetuarea acesteia dincolo de mandatele temporare ale politicienilor sau partidelor, care inevitabil expiră. Este indubitabil că există idei asupra cărora se poate găsi un consens larg și o majoritate stabilă, care trebuie să fie securizate anume prin îndepărtarea politicului de ele.

Concepte precum politicile de mediu și de ameliorare a schimbărilor climatice, investițiile în educație sau chiar integrarea europeană pot deveni idei unificatoare pentru  majorități vaste din populație și, respectiv, incorporate în structura guvernamentală și de stat,  indiferent de partidul care stă la putere. Atunci când Conservatorii britanici (și restul partidelor din UK) au inclus politicile de mediu în agenda lor electorală, mulți credeau că are loc o oarecare renaștere a conservatismului englez, în care mediul va fi pus în capul mesei – unii savanți au numit-o „politica depolitizării”. Ce s-a adeverit însă e că, deși declarativ, promisiunile și imaginea Marii Britanii drept campioană a luptei împotriva schimbărilor climatice făceau furori, guvernele lor au ciopârțit, puțin câte puțin, angajamentele „verzi” făcute anterior. 

Cu câteva săptămâni în urmă, Colegiul Tinerilor de la Ziarul de Gardă organiza o discuție între 2  tineri politicieni pe tema populismului. Pentru că participanții reprezentau partide care se află în opoziție – PAS și PSRM,  această discuție s-a transformat într-o dezbatere. Totuși, am reușit să desprind câteva gânduri pe care le consider relevante în contextul depolitizării. A fost adus exemplul așa-zisului bloc constituțional german, datorită căruia, indiferent de partidul care  accede la putere, aspecte precum caracterul federal, democrația, republicanismul, dreptatea socială și drepturile omului rămân perpetue și inviolabile, drept clauze așa-zis „înrădăcinate”. Vasăzică, nici o majoritate de 99% nu ar putea clinti aceste principii de funcționare a statului german. 

Cum ziceam anterior, depolitizarea poate avea loc și prin instituții. În acest caz, este bine să ținem cont de doi „indicatori” – capacitatea independentă de implementare a politicilor și măsurile de verificare sau de tragere la răspundere. Exemplul clasic de depolitizare prin instituții este sistemul de Bănci Centrale (Naționale), adoptat de majoritatea statelor lumii. În linii generale, se stipulează că actorii politici, având acces și control suprem asupra instrumentelor monetare și fiind influențați de dorința de a obține încă un mandat, se vor folosi de aceste facilități pentru a genera beneficii pe termen scurt, fără a lua în calcul necesitățile pe termen lung ale economiei.

De aceea, pentru a justifica încrederea publicului și investitorilor, Băncile Centrale trebuie să fie în primul rând independente de factorul politic și de sectorul privat în procesul de luare a deciziilor. Atât în cazul băncilor, cât și al altor instituții, au de câștigat și politicienii. Distanțarea de procese care pot deveni nepopulare (cum ar fi creșterea dobânzilor, a inflației etc.) creează un mijloc de deviere a nemulțumirii publicului mai degrabă față de instituție decât față de partide sau actori politici. În același timp, orice succes poate fi formulat și revendicat drept un „lucru de echipă”, posibil inclusiv datorită factorului politic. În ultimă instanță, cel mai important element de depolitizare prin instituții este identificarea tehnocraților care vor elabora și implementa politicile în sectoarele respective. Capacitatea de a trage la răspundere aceste instituții autonome garantează, în teorie, filtrarea și selectarea specialiștilor în cauză, care vor putea asigura atingerea scopului final – progresul în domenii-cheie, unde nu este loc și timp pentru dezbateri interminabile.

Dacă ar fi să adăugăm la ideile inamovibile din constituția germană și politicile de mediu sau investițiile în educație, ar părea că beneficiile depolitizării sunt incontestabile. La fel ar fi și cu funcționarea conceptului clasic de bancă centrală, dacă ar urma toți buchia manualelor de economie. E bine totuși să păstrăm un nivel de scepticism sănătos – ce ar fi dacă „neutralitatea” moldovenească, ancora asta care ne trage la fund, ar fi fost înrădăcinată, nelăsând loc nici măcar pentru dezbateri și discuții la subiect? Iar în instituțiile noastre publice autonome sau independente oare să fie credibilă independența decizională absolută?

Ori depolitizarea per general o fi ea un lux doar pentru țările dezvoltate, care au trecut demult de dezbaterile privind drepturile omului, necesitatea politicilor de mediu, investițiile în educație și unde oamenii știu ce pot sau nu cere de la politicieni? Nu sunt întrebări la care am răspuns sau am încercat să răspund mai sus. Dar sunt întrebări la care, dacă răspundem individual, ne actualizăm politic și ne autoeducăm. Ulterior, anume această actualizare ne va face să înțelegem ce putem pretinde de la politicieni ori ce (nu) sunt aceștia în măsură să ne promită.