Editorial Pierderea unui copil ca un gol ratat

„Ea nu mai este. Nu va mai veni niciodată la ore”, a fost mesajul mamei adresat profesoarei care o contactase ca să afle de ce luni, 15 ianuarie, A. nu a fost la școală. Diriginta spune că tavanul „căzuse” peste ea la auzul acestei vești, iar gândurile fugeau spre copilașii săi, apoi spre colegii A. care urmau să afle că s-a întâmplat ceva greu de explicat și că A. nu mai este în viață.

Am aflat despre acest caz sâmbătă, după ce A. fusese înmormântată deja, fiind însoțită pe ultimul său drum de câțiva colegi, prieteni, profesori, rude, toți purtând flori și coroane. Nu, nu am aflat despre această tragedie din vreun necrolog sau mesaj de condoleanțe postat pe site-ul liceului în care își făcea studiile. Nu am aflat despre tragedie din mesajul vreunei instituții care implementează proiecte destinate prevenirii suicidului. Am aflat de la o cititoare ZdG, care spune că și-a luat copiii din acel liceu, după care a și emigrat din cauza condițiilor deprimante și stresante pe care le suportau zilnic cei doi copii ai săi în cadrul respectivei instituții educaționale din R. Moldova.  

Și după funeralii a urmat aceeași tăcere, de parcă nu s-a întâmplat nimic. Cum oare s-a ajuns în punctul în care motivele suicidului unui copil de doar 13 ani să nu provoace o dezbatere publică, să nu ne provoace la căutarea unor răspunsuri la întrebările legate de acest caz tragic? Da, este un subiect delicat, sensibil, intim, trebuie tratat cu multă înțelegere și prudență, dar mă tot gândesc cine are grijă astăzi de sufletul mamei acestei copile rămasă singură între patru pereți? Cine are grijă de sufletele celor peste 20 de colegi de clasă ai ei, care poate pentru prima dată cunosc un astfel de caz, care nu s-a întâmplat cu oricine, ci cu o colegă apropiată?

Am contactat administrația școlii. Directoarea a recunoscut că nu cunoaște vreun motiv din care A. ar fi decis să nu mai trăiască. „A lipsit de la școală mai mult timp din motive de sănătate. Înainte de vacanța de iarnă a venit, a lichidat mai multe restanțe. Săptămâna trecută am întâlnit-o în hol, avea o șuviță de păr fluturând pe față acoperindu-i ochii. Am încercat să-i descopăr fața, i-am spus că își strică vederea. A răspuns cu un fel de răceală. A fost ultima noastră întâlnire”, povestește directoarea.

Diriginta, împreună cu mai mulți colegi de clasă, a fost la funeralii. Spune despre A. că era un copil liniștit, bine crescut. Mai spune că mama era foarte grijulie, responsabilă și implicată în creșterea fiicei sale. „Nu știu ce putea să se întâmple. Nu am vorbit cu elevii din clasă. Urmează să avem o discuție la ora clasei”, spune diriginta. Am întrebat dacă nu s-a gândit la cum s-o fi simțind colegii A., copii de 13 ani, după acest caz tragic, după ceremonia funerară de la cimitir la care au participat. Poate au nevoie de consiliere, de o discuție în care s-ar putea spune de ce un copil din preajma lor poate ajunge la un punct atât de tragic neputând fi salvat?

Ce ar trebui să se mai întâmple ca decesul unui copil de doar 13 ani să alerteze această lume, făcând-o să înțeleagă că pierderea unui suflet nu poate fi percepută ca și ratarea unui gol?

Dacă avea probleme cu mama, cu profesorii ori colegii, acestea ar fi trebuit să fie observate și puse la punct de profesioniști. Dacă a avut probleme de sănătate, mama și medicii ar fi trebuit să vadă aceste probleme în ansamblu, anticipând orice posibilă tragedie.

Liuba Ceban, psihologă și suicidologă, afirmă că în cazul unui suicid nu putem cunoaște decât poate unii factori care au contribuit la durerea pe care ar fi suportat-o persoana. „Nu putem cunoaște când persoana a început să piardă speranța și în ce context, pentru că toate aceste răspunsuri persoana le-a luat cu ea”, explică psihologa, precizând că la orice vârstă, suicidul este asociat cu o durere psihologică intolerabil de intensă. Dacă-i așa, dacă alături de noi respiră un om care suportă o durere intensă, nu putem să nu observăm respirația grea a acestuia, iar prevenirea suicidului tocmai constă în observarea la timp a semnelor care prevestesc o decizie fatală.

La dispoziția fiecăruia dintre noi sunt mai multe resurse care ne pot ajuta să deslușim semnele suicidale. Acestea însă sunt prea puțin cunoscute în mediul rural, în mediul școlar sau chiar în mediul profesoral.
An de an, R. Moldova pierde circa 600 de persoane care își pun capăt zilelor, 25 dintre acestea fiind copii și adolescenți. Și asta se întâmplă în timp ce în R. Moldova sunt mai multe sate în care numărul total al copiilor nu depășește cifra de 25.

P.S. Intenționat nu am dat nume de persoane sau de localitate. La finalul anchetei efectuate  de poliție vom reveni la subiect.