Editorial După moarte, declarată legendă
Acum 10 zile, a încetat din viață Elena Strâmbeanu, crainică la Televiziunea Națională în perioada 1963-1976. În cei 13 ani de viață la Televiziune, publicul era mereu nerăbdător să o vadă, să o audă, să o asculte, să o admire. Era atât de inteligentă, avea o română atât de perfectă, încât chiar și cenzura comunistă era neputincioasă în fața ei, iar prezența sa, oriunde se întâmpla, eclipsa orice om de partid sau de stat.
În 1976, viața Elenei Strâmbeanu s-a frânt, s-a rupt în două, s-a separat în până la (…) și după (…). Ea însă, așa, cu viața frântă cum era, a rămas aceeași, deși foarte puțini din această lume au recunoscut asta. Aproape jumătate de secol (48 de ani), după 1976, când devenise parte a unei mari tragedii, Elena Strâmbeanu a trăit manifestând o demnitate greu de imaginat, greu de descris. Ea, vedeta de altă dată, și-a construit propriile norme de viață, pe care le-a respectat neclintit.
Prin anii ’90, fiind reporteră la un post de televiziune, am căutat-o pentru prima dată, încercând să-i solicit un interviu. Am intrat la agenția de turism la care era angajată, undeva pe strada Mihai Eminescu. Într-un birou modest, am descoperit prezentatoarea TV pe care o urmărisem ani la rând la televizor. Am intrat la ea în speranța că, discutând pe viu, ar putea accepta interviul pe care mi-l refuzase delicat în cadrul mai multor discuții telefonice. Mesajul Elenei a fost același: „Am ales să nu mai vorbesc public niciodată în viață și nu e vorba de instituția media care îmi solicită interviul. E decizia mea personală, pe care m-am obligat să o respect.” În activitatea mea jurnalistică, a fost prima persoană care refuzase să-mi acorde un interviu, comunicarea noastră însă abia începea atunci. Ori de câte ori ne întâlneam, plecam cu lecții noi învățate despre viață, despre sănătate, despre familie, despre educația copiilor, despre prietenie, despre sărbători. Întotdeauna delicată, întotdeauna profundă, întotdeauna perseverentă, întotdeauna tenace, dar la fel de nevăzută de cei care o îndrăgiseră de pe când prezenta cele mai importante programe TV. Da, părea optimistă, dar mai degrabă optimismul era unul schițat pentru interlocutorii săi, pe care Elena îi prețuia întotdeauna.
Am revenit pe parcursul anilor la discuțiile despre un posibil interviu. I-am promis să nu vorbim la subiectul tragediei în care fusese implicată în 1976. Oricum, a preferat să tacă, deși întotdeauna a avut ce spune. Citea ZdG, fiind o analistă și o critică neîntrecută.
La 13 februarie, când a încetat din viață și de când nu mai avea să audă nimic din cele spuse despre ea, spațiul mediatic, inclusiv al unor instituții publice, a găzduit mesaje de condoleanțe în care i-au zis „remarcabilă prezentatoare TV”, „legenda Televiziunii Naționale”, „talentată”, „irepetabilă”. Inclusiv Moldova 1 și Ministerul Culturii au găsit loc pentru astfel de mesaje, toate – extrem de tardive. Apropo, la Moldova 1 nu s-au păstrat nici cel puțin 10 secunde de video cu remarcabila prezentatoare. Din arhive a fost lichidat orice cuvânt, orice imagine. Credeți că chiar au existat indicații stricte în acest sens? Credeți că chiar nu s-a putut face o arhivă, chiar și clandestină? Puținele poze din acea vreme s-au păstrat doar în arhive personale…
Mă întreb acum, de ce pentru Elena Strâmbeanu, considerată pe drept cuvânt, deși doar după moarte, remarcabilă prezentatoare TV, nu s-a găsit nicio ocazie de revenire acolo unde ea s-a simțit cel mai bine în viața sa? Dacă era remarcabilă, talentată, irepetabilă, de ce nu a încercat nimeni să valorifice în cadrul unor instruiri talentul și capacitățile Elenei Strâmbeanu, care ar fi permis lansarea unor prezentatori TV după modelul de inteligență și ținută lingvistică al acesteia? Cui mai ajută azi, după moarte, declarația „s-a stins o legendă”? De fapt, la noi, deseori, personalitățile celebre devin legende doar după ce „se sting”. Maria Drăgan, Dumitru Caraciobanu, Constanța Târțău, Ecaterina Malcoci – toți legendari după moarte.
