Editorial Ce facem?
În ajun de Anul Nou și la o săptămână după, la Chișinău erau înregistrate alte două partide politice. Avea R. Moldova nevoie de încă două? Că ele nu au promis că vor face altceva decât ce au făcut sau nu au făcut și celelalte 78 câte le aveam documentate la acel moment.
Nu știu dacă e bine sau nu e bine deloc, dar, de la o vreme, în R. Moldova lumea devine tot mai puțin interesată de politică. Apatică chiar. Reticentă. Nu mai vrea să audă de politică. Invocă dureri de cap, greață, insomnii. Și asta nu se întâmplă undeva la Etulia, la Țânțăreni, Tătărăști, Vulcănești, Cania, Crihana sau Giurgiulești, și nici la Naslavcea, Șeptelici, Edineț, Criva sau Cîietu, asta se întâmplă chiar la Chișinău – în leagănul și cetatea marilor lupte de emancipare națională de la începutul anilor ’90, când politică în R. Moldova era tot, de la „bună ziua” (la care ni se răspundea cu „govorite po russki”) și până la numele noastre de botez – care aveau nevoie să fie reromânizate.
Politică erau Marile Adunări Naționale. Și Podurile de Flori erau politică, și Drumul Crucii (Chișinău-București), și Limba Română, și Grafia Latină, și Istoria Românilor, și Geografia României, și Tricolorul, și Stema, și Imnul, și Toponimica, și Omonimica, și primele publicații periodice în română – „Glasul Națiunii”, „Țara”, „Literatura și Arta”, și Declarația de Independență, și Războiul de la Nistru, și școlarizarea copiilor basarabeni în România, și renașterea Basarabiei ca trup din trupul României, și…, și…, și…
Politica de la răscrucea anilor ’80-90, care era una solidară, a fost ceea ce ne-a ținut aproape și ne-a renăscut. Această politică era o parte din noi, viața fără politică nu avea sens, cine nu se interesa de politică era un rămas de timp, despre politică se vorbea zi de zi și oriunde. O nuntă, o zi de naștere sau un botez nu se trecea fără politică. În gări, spitale, piețe, acasă, la o clacă cu vecinii, în rânduri la magazine, la colț de stradă, chiar și la biserici, în răgazul dintre rânduieli, peste tot predominanta discuțiilor era politica. Toți aveau de spus ceva sau erau predispuși să asculte ce spuneau alții. Mai atractiv ca politica, pentru moldoveni nu exista nimic. R. Moldova chiar nimerise pe lista (nu știu pe cât de documentată) a celor mai politizate state din fosta URSS. Asta a fost începutul… Câteva generații s-au născut și au crescut sub icoane, imnuri patriotice și Tricolor în locul poveștilor și cântecelor de leagăn, purtate pe brațe de tații și bunicii lor, înfășurați și ei în Tricolor.
Azi nu mai este cum a fost. Ceva s-a rupt între ani. Nu mai este cum era și nu se mai întâmplă cum se întâmpla… Spiritul de solidaritate era important și conta. R. Moldova era la începuturi. Erau ani cu multe necunoscute în față, erau anii în care politica nu se măsura în ani, politica se măsura în zile și ore. Nimeni nu știa dacă separarea de URSS va rămâne sau se va încheia…
Azi nu mai este cum a fost. Ceva s-a rupt între ani. Nu mai este cum era și nu se mai întâmplă cum se întâmpla când, duminicile, lumea se trezea cu noaptea în cap și alegea să meargă mai degrabă la Chișinău, la ședințele Cenaclului „Alexe Mateevici” sau la mitingurile și adunările Frontului Popular (singurele locuri unde la acea vreme se făcea politică mare și pe care lumea le agrea), în loc să-și caute de treburile casei.
Spiritul de solidaritate era important și conta. R. Moldova era, ziceam, la începuturi. Și lumea căuta să fie parte a acestor începuturi. Erau ani cu multe necunoscute în față, erau anii în care politica nu se măsura în ani, politica se măsura în zile și ore. Nimeni nu știa dacă separarea de URSS va rămâne sau se va încheia. Erau altfel de ani. Și cu altfel de oameni. Era un altfel de Parlament, erau și altfel de deputați (nu sută la sută, evident, pentru că ciurlani cresc peste tot, dar acest Parlament a avut mulți exponenți de marcă). A existat și un altfel de guvern, cu altfel de miniștri, pentru care aflarea în politică nu era un scop în sine, ci o șansă de a te pune în slujba Neamului și Țării.
Parlamentul Independenței și primele guverne, Druc și Muravschi, au fost două dintre cele mai exemplare modele politice pe care le-am avut în cei peste 33 de ani de independență, de slujire cu vrere și credință Națiunii. Cei de „sus” și cei de „jos” erau una. De ajuns să amintim că în 1990-1994, R. Moldova a avut parte, practic, de două Parlamente: unul cu statut oficial și altul neoficial, dar pe care primul l-a recunoscut și i-a acceptat importanța și valoarea. Este vorba de Marile Adunări Naționale, fără de care nu s-a votat niciuna din deciziile fundamentale ale vremii și, în primul rând, Declarația de Independență – dovadă că în R. Moldova, în anii de început, s-a făcut o altfel de politică atât „sus”, cât și „jos”, una conjugată, ceea ce nu putem spune că a urmat și în anii de mai încoace. În rezultat, avem ceea ce avem: cei de „sus” – cu lumea lor și cei de „jos” – de capul lor. O dezamăgire generală și o dezaprobare totală a politicii și politicienilor.
Știm ce zic sondajele de opinie la acest subiect. Venirea și rânduirea la guvernare în R. Moldova a clanurilor mafiote au omorât orice spirit de inițiativă și interes pentru politică din partea cetățeanului de rând. Partidele au dezamăgit, lumea se arată tot mai dezgustată de politică și politicieni, nu a mai rămas nici urmă din ce-a fost în anii ’80-90. Nu mai avem deputații pe care i-am avut în primul Parlament și nici miniștrii primelor guverne, Druc și Muravschi, nu mai avem nici starea de spirit din perioada anilor de început. Cine s-ar mai porni acum la drum, cu noaptea în cap, ca să ajungă în PMAN, la Marile Adunări Naționale, la primele ore ale dimineții, cum o făceau oamenii ca să nu scape mesajele lui Mircea Druc, Ion Ungureanu, Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Lidia Istrati, Gheorghe Ghimpu, Ion Hadârcă… PMAN era un fel de Mecca pentru moldoveni.
Ce-i determina pe oameni (nu plătiți, cum o face acum Șor, ci pe cont propriu) să se adune în PMAN? Convingerea că aici, tot ce se votează, se și face. În 1991, într-un an, fără niciun partid politic în spate, cu o singură Mișcare de Eliberare Națională, R. Moldova a fost pusă pe picioare ca stat. În prezent, cu 80 de partide politice la catastif, Republicii Moldova îi este mai complicat decât fără ele. Ce facem?
