EDITORIAL Capitaliștii sub acoperire
„Triumful Vestului, al ideii de Occident, este evident mai ales datorită epuizării complete a oricăror alternative sistematice pentru liberalismul occidental”. Așa își începea articolul „Sfârșitul Istoriei” binecunoscutul politolog american, Francis Fukuyama – un articol care a revoluționat percepția și studiile relațiilor dintre state. Mulți l-au considerat și prooroc, când la mai puțin de doi ani după acest articol, Uniunea Sovietică s-a destrămat și pentru prima dată în viața lor, zeci de milioane de oameni au tras în piept aer liber.
Dar pe 26 decembrie 1991 a mai existat o „breaslă” verticală de oameni, cărora, cel mai probabil, le-a tremurat viguros încrederea că meseria lor va mai fi necesară. De la cele mai înalte comisii de ideologi de partid, organisme de contrapropagandă ideologică, până la fundul lanțului trofic, la agitatorii și activiștii de stradă, mulți și-au pus aproape aceeași întrebare ca și Fukuyama. Războiul Rece s-a terminat. Oare s-a terminat și ideologia?
Pentru că ce altceva a fost războiul rece, dacă nu o confruntare între doi hegemoni ideologici, într-o lume polarizată, unde erai în siguranță doar dacă alegeai o echipă și-i rămâneai fidel? Goana înarmării, formarea de alianțe defensive, convergența economică, investiția în știință și capital uman – toate erau făcute în ambele tabere și timpul urma să arate ce model e mai rezistent, demn să persiste – cel comunist sau cel liberal, capitalist.
Timpul și-a zis cuvântul, iar noi am fost spectatori din prima linie – la penuria constantă de produse în magazine, la rândurile care se măsurau în ani, la frica și paranoia cronică, la suprimarea dezvoltării și exprimării individualiste care îndobitocea și transforma minți necoapte în armate de slugi convinse. Când cortina de fier a căzut și oamenii de ambele ei părți au înțeles că regele (sau mai bine zis tovarășul) era gol, ar fi trebuit să fie evident cel puțin faptul că ideologia marxistă, în multiplele ei variații și implementări, era falimentară.
La un eveniment organizat de Partidului Socialist al Muncitorilor din Marea Britanie, am intrat în discuție cu liderul lor local. Mi-au sărit în ochi ochelarii de vedere reparați cu bandă adezivă, portmoneul vechi – probabil același în care și-a pus legitimația de activist acum 50 de ani sau geaca de piele la a 3-a generație de cârpituri. Dar, deși nu pot să-i împărtășesc pasiunea pentru marxism, iar discuția noastră nu găsește loc de compromis, nu pot să nu-i respect încăpățânarea cu care își urmează principiile. Haine noi nu se cumpără pentru a nu stimula consumerismul capitalist, ramele de ochelari, atât timp cât îi țin lentilele în fața ochilor, nu au nevoie să fie poleite, iar portmoneul gol – HA! – nimic altceva decât un instrument al băncilor flămânde care vor să-ți amintească de ispita unui credit.
Iar ca și convingeri politice, rămâne fidel cauzei internaționaliste, a protestelor, grevelor, grupurilor de presiune; față de război are aceeași viziune pe care o aveau și socialiștii care l-au dat afară pe Mussolini din partid (da, da, fascismul Italian a fost construit de un fost socialist). Cert este că am în față un marxist convins, un individ care nu invocă lozinci comuniste doar pentru a capta sute de mii de votanți melancolici – de altfel, societatea britanică a reușit să elimine mare parte din partidele și ideologiile periferice, extremiste.
Dar gândul mă duce imediat la „produsele politice autohtone”. La cum copilul celui care a readus gloria Partidului Comunist în politica din stânga Prutului avea, la apogeul puterii partidului tatălui său – un partid ce militează pentru redistribuție, egalitate și echitate – averi și afaceri de zeci de milioane de euro (unele surse numind chiar cifra de 2 miliarde de dolari). Mă duce gândul la flotele de automobile de lux care plimbă și duc deputații între locuințele lor din zone rezidențiale exclusiviste și scările parlamentului, unde ar trebui să vină și să slujească poporul. Îmi apar în față investigațiile jurnalistice despre vacanțele de lux ale unui „titan” și președinte socialist, pe care vilele, terenurile și afacerile asociate cu el și familia sa l-au transformat într-un Pavlic Morozov, dar pe dos. Ba mergând și mai departe, oare au uitat socialiștii noștri despre crezul lor istoric de a se opune războiului și imperialismului global? Internaționalismul în care cred cu atâta tărie nu le amintește comuniștilor de la noi despre faptul că pentru libertatea Ucrainei, în lupta ei împotriva expansionismului rusesc, mor sute de mii de oameni de clasă medie și joasă – muncitori?
Mă întreb astfel, care e raționamentul melancolicilor sovietici când îi susțin și își dau votul pentru acești indivizi, văzându-le stilul de viață atât de incompatibil cu viața de cetățean URSS. Care e raționamentul loialității activiștilor de partid care cred cu adevărat în doctrina lui Marx, Engels sau Lenin când își văd propriii lideri trădând zilnic ceea ce predică, făcând averi și beneficiind personal din plin de instrumentele capitalismului global? Sau poate merită să ne întrebăm – dacă viziunea majoritară în interiorul partidelor așa-zise Comunist și Socialist contravine principiilor de bază ale acestor curente, atunci nici nu putem vorbi de partide autentice, când direcția lor e dictată de voința maselor, iar coloana ideologică anticapitalistă e trădată în schimbul voturilor?
Într-o lume post-ideologică, orice curent trebuie să se reinventeze sau să-și accepte sfârșitul. Cert este că trecutul acestor ideologii nu-l poți schimba, acesta rămânând unul tragic și criminal, care a distrus și luat sute de milioane de vieți și destine. Un prim pas ar fi acceptarea și recunoașterea acestor fapte. Următorul pas spre a începe o pagină curată e eliminarea fără cruțare a impurităților care s-au ridicat și infiltrat în mișcările lor politice. Așa, cel puțin, fără a ne obține susținerea politică, ne-ar dobândi respectul.
