Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Editoria de Petru Grozavu: Ecourile…

Editoria de Petru Grozavu: Ecourile Mișcării de Eliberare Națională

Singura organizație politică care nu s-a compromis cu nimic și care a rămas model de stoicism și demnitate a fost Mișcarea de Eliberare Națională. Nu mai e. Au rămas doar ecourile. Ne lipsește. Este, posibil, lucrul cel mai important care ne-ar putea solidariza așa cum ne solidarizase la sfârșitul anilor ’80.

Nu toate se schimbă cu trecerea timpului… La 100 de zile de la intrarea în mandat a Guvernului Gavrilița și după patru luni de la ultimele alegeri parlamentare, opoziția așa și nu-și poate reveni din paralizia electorală de la 11 iulie. Nici cea extraparlamentară (cu excepția PPDA), nici cea parlamentară. Comuniștii și socialiștii, în bloc sau separat, secondați sau nu de Partidul Șor, nu au reușit în cele 100 de zile, după cum pretindeau, să devină o opoziție puternică, pe care majoritatea parlamentară PAS s-o ia în serios la adoptarea deciziilor.

În realitate, toate cele trei formațiuni (de „stânga” toate) nu fac decât să speculeze periodic pe contul crizelor pandemice, economice și sociale, mai mult pentru a-și face act de prezență în Parlament decât a influența starea lucrurilor, ca opoziție. Departe de noi gândul de a exclude opoziția și rolul opoziției în procesul de guvernare. PAS are nevoie de opoziție, deși nu este un partid prea cooperant.

Dar de o opoziție calificată, bine intenționată și nu pentru ei, ci pentru o bună și stabilă guvernare în R. Moldova. Lucru știut deja: o opoziție puternică – o guvernare puternică. Dar o relație constructivă în acest sens cu „stânga” lui Dodon, Voronin și Șor e aproape imposibil să se întâmple, măcar și din considerentul că: unu – puțin probabil ca Dodon, Voronin și Șor să vrea o guvernare puternică în cazul PAS. Și doi: din cauza diferențelor de viziuni geostrategice și a naturii mafiot-criminale a acestor formațiuni și a acestor lideri. Întrebarea însă rămâne ca și până la 100 de zile: de ce PAS nu leagă un parteneriat cu „dreapta” extraparlamentară, în situația în care devine tot mai evident că este în criză de „oameni buni”, pentru a grăbi procesul de „curățire” în instituțiile statului și a progresa pe dimensiunea luptei cu corupția și a integrării europene? Chiar să nu fi rămas nimic valabil din perioada ACUM?

La trecerea a 100 de zile de la învestirea în funcție a Guvernului Gavrilița ne mai convingem o dată (ținând cont de toate notele, bune sau mai puțin bune, care s-au acordat guvernului pentru acest prim pas la guvernare) că alegerile din 11 iulie au fost mai mult decât alegeri, că a fost un război electoral împotriva „stângii” mancurte și mafiote, că rostul (să sperăm) acestui scrutin nu e că a adus PAS-ul la guvernare, ci că a dat startul unui schimb de sistem – a unui sistem monstruos, antipopular, toxic și păgubos R. Moldova, căruia PAS i-a declarat toleranță „0” la nivel național. Alegerile din 11 iulie au fost, vorbind la figurat, un tsunami pentru politica moldovenească, din care partidele politice, implicate în scrutin, mai ales cele înrădăcinate la putere, au ieșit fără pânze și catarge, neputându-și reveni nici până azi. A fost un naufragiu politic fără precedent. În practica politică de la noi au mai existat alte trei cazuri în care guvernările au intrat în totalitate pe mâna unui singur partid. Se întâmpla în 1994 (câștigarea alegerilor de către agrarieni) și în 2001-2009 (câștigarea alegerilor în două scrutine consecutive de către comuniști). Doar că victoria lor a fost împotriva R. Moldova: agrarienii au pus bazele corupției și banditismului de stat în R. Moldova, iar comuniștii l-au multiplicat și consolidat. Corupția, hoția, goana după bani și averi au devenit politică de stat, nedeclarată oficial în R. Moldova. Ce a fost și cum a fost cunoaștem. O precizare doar: toată această agonie a durat 27 de ani.

Ceea ce s-a întâmplat pe 11 iulie a fost absolut altceva: au căzut partidele sistemului (comuniști, socialiști, „șor”-iști, democrați…), a început a se ruina însuși sistemul. Deocamdată, la nivel de partide. Urmează și la nivel de instituții. Este pentru prima dată în 30 de ani de existență a R. Moldova când un partid de „dreapta” câștigă puterea integrală în stat. A fost trimis în demisie PDM, cel mai longeviv partid parlamentar, a fost trimis în opoziție Partidul Socialiștilor în frunte cu Dodon și Partidul Șor – toate trei, partide de care sunt legate cele mai scandaloase dosare de corupție, jaf, spălări de bani.

Liderii „stângii” sunt, de la o zi la alta, tot mai alertați și debusolați. „Cazul Stoianoglo” îi ține în stres. Au probleme cu legea. Deși sunt conștienți de faptul că nu vor mai prinde niciun tren la guvernare – nici Dodon, nici Filip și nici Voronin (care, formal, mai rămâne șef al Partidului Comuniștilor), sunt obsedați de gândul că partidele lor mai au șansa de a putea renaște și reveni în politica mare. Vor renaște? Și dacă da, cum? Prin substituirea vechilor lideri, care și-au băgat partidele în păcat, cu alții noi? Dar noii, de unde? Și cât de noi, dacă vor fi aleși în congres, din aceleași partide, la sugestia acelorași lideri vechi (care sunt cu banii, de obicei), cu aceleași concepte de gândire și cu aceeași școală politică?

În experiența R. Moldova nu avem precedente când partidele care au pierdut o dată luptele pe câmpul electoral să nu le fi pierdut pentru totdeauna. Și încă: nu am avut partide, ieșite din grații, după care lumea să tânjească, ori lideri compromiși, după care lumea să fi plâns, pentru că, mai devreme sau mai târziu, s-au deconspirat rând pe rând, le-au căzut măștile și s-au dovedit a fi altceva și altcineva decât ceea ce pretindeau că sunt. Până și PPCD, care a fost legenda politicii moldovenești până în 2005, nu a fost scutit de această cădere. Singura organizație politică, care nu s-a compromis cu nimic și care a rămas model de stoicism și demnitate a fost Mișcarea de Eliberare Națională. Nu mai e. Au rămas ecourile. Ne lipsește. Este, posibil, lucrul cel mai important care ne-ar putea solidariza așa cum ne solidarizase la sfârșitul anilor `80. Atunci, în lupta de eliberare de sub ocupația sovietică, acum – de eliberare de sub hoțimea și tâlhărimea care ne-au ocupat și prădat Moldova. Am reușit atunci, de ce nu am reuși și azi?