EDITORIAL Cine trebuie să facă reformele?

În fiecare zi aud și văd oameni nemulțumiți de starea lucrurilor din R. Moldova. Când oare vom trăi și noi ca oamenii? Când oare se vor porni reformele? De ce nu funcționează justiția? De ce nu simțim că R. Moldova a pornit pe calea reformelor și a europenizării? 

Zilele trecute am întrebat comunitatea de pe Facebook care este cea mai mare problemă pentru Moldova acum. Printre primele probleme menționate în comentarii a fost glodul. Da, vrem să avem și noi sate și orașe mai curate, încălțăminte mai curată, o viață mai curată. 

Eu fac parte din generația înglodaților care au descoperit asfaltul. Toamnele și primăverile, timp de 10 ani de școală, a trebuit să frământ 2,5 kilometri de glod zilnic până la școală (la școala cea nouă, din satul vecin) și încă tot atâția înapoi. În fața școlii erau lighene cu apă și cârpe, ca să ne curățim de glod, să nu înglodăm școala. Îți crăpau mâinile de frig, abia mai dezdoiai degetele înroșite pe parcursul primei lecții, dar nu a existat altă cale: dintr-a-ntâia până într-a zecea te aplecai și bălăceai cârpa în zoile din ligheanul comun, îți curățai papucii, ca să poți intra în școală, ca să ai acces la educație. 

Atunci când au apărut primele străzi asfaltate, ne-am divizat. O parte dintre copii, care trăiau la asfalt, nu mai treceau pe lângă ligheanul cu zoi înghețate și cârpe înglodate. Eu așa și n-am avut șosea lângă poartă până la finele studiilor, am fost confidenta glodului, alături de alte câteva zeci de copii din mahalalele marginale, neasfaltate. Noi, marginalii, pierdeam mai mult timp pe drum, căci trăiam departe, apoi pierdeam timp pe dezglodat. Dar cu atât mai îndârjită am fost să învăț, să construiesc o viață fără glod.

Părinții mei nu și-au pus problema asfaltului sau glodului. Părinții mei au avut altă problemă: dacă vor avea încălțări să ajungă la școală. Generația lor s-a născut în timpul războiului, satele au fost pârjolite de lupte, dar și de suferința abandonului Basarabiei. Apoi au venit sovieticii, le-au luat casele, le-au naționalizat pământurile, i-au deportat. Cei rămași au trebuit să participe la construcția comunismului, începând cu foametea și terminând cu distrugerea identității. Bunicii și părinții mei nu au mai prins comunismul, dar au muncit, totuși, să reconstruiască Moldova după război. A fost o muncă grea, nerăsplătită. Și s-au rugat toată viața să fie pace, că pe restul le vor depăși cumva.

Eu am scăpat de glodul cela, când am ajuns studentă la Chișinău. Dar nu am scăpat de pârjolul distrugerii. Când absolveam facultatea, urss-ul crăpa din toate încheieturile și comunismul cela fals a murit din fașă, lăsând o societate sărăcită, mii și mii de oameni în șomaj. A trebuit să particip, alături de mii de oameni, la marea reconstrucție a unei Moldove desovietizate, în care să ne reconstruim identitatea interzisă de sovietici. N-a fost ușor, dar n-am avut încotro: a trebuit să construim. Eu și colegii mei jurnaliști ne-am implicat la construcția instituțiilor de presă independente. Ca să existe pentru viitor, pentru toți.

Generația copiilor mei n-a scăpat de faza ruinării. Născuți în preajma războiului rusesc din 1992, declanșat în regiunea transnistreană, s-au maturizat participând la reconstrucția acestui stătuleț. Dar în ultimii 10 ani corupția a mistuit totul, a ruinat sistemul pe dinăuntru, a secerat justiția și încrederea în dreptate. Un alt pârjol, cel al migrației, a decimat satele și orașele. Generația copiilor mei a primit niște părinți chinuiți de incertitudini și un sistem care trebuie reconstruit de la zero. Da, ei nu frământă toate glodurile celea, mai au șosele pe ici-colea, dar ei nu se compară cu copiii anilor ’50 sau ’70 ai secolului trecut, ei se compară cu tinerii europeni și de aici marea nemulțumire de reformele care merg greu. 

„Da, e complicat din toate punctele de vedere, dar în aceste condiții arhicomplicate, salariile/pensiile sunt la timp, chiar și cu majorări, energie avem, căldură este, pe masă, slavă Domnului, avem ce pune. De ce suntem atât de nemulțumitori, de parcă s-ar lua totul de undeva gratis?”, mi-a scris recent un fost coleg de școală, Mihai Hachi, comentând la postarea mea despre probleme și glod. M-am mirat, m-am simțit incomod chiar, m-am gândit oare ce lucrează, oare câți oameni sunt în familie, de pare mulțumit în această situație, când salariile sunt la timp, dar prețurile au luat-o razna. Am aflat curând, e profesor universitar la ASEM, muncește pe rupte, căci are 4 copii. Și se bucură, căci compară cu perioadele când a fost cu adevărat complicat. 

Oamenii care au trăit prin marile demolări, care au pornit din ruine și au participat la reconstrucții știu că nu e ușor, dar știu că e posibil. Generația actuală are o sarcină grea, să construiască în Moldova un sistem european de guvernare, să scape de glodul corupției. E un pic mai mult decât să te duci la lucru și să vii acasă, e obositor, e chinuitor, e o muncă prost plătită, dar e și o misiune, o datorie civică. Părinții și bunicii noștri și-au trăit războaiele și demolările lor. Noi trebuie să construim și mai multă pace, o pace în care corupții nu vor mai putea construi nimic.