Principală  —  Interviuri   —   Am cultivat mituri false, care…

Am cultivat mituri false, care nu pun preţ pe demnitate şi curaj

290-bantos2Interviu cu Alexandru Bantoş, redactor-şef al revistei „Limba Română”, director al Casei Limbii Române

— Ce credeţi despre expresia „Limba română în Basarabia e un calvar fără sfârşit”? E adevărat? Fals?

— E mai curând un enunţ adevărat. Deşi, după 1989, au existat premise reale pentru a schimba starea de lucruri în domeniul limbii. Legislaţia lingvistică adoptată era îndrăzneaţă pentru acea vreme. Însă ne mai aflam încă în URSS şi limba rusă, în virtutea unor condiţii obiective, rămânea cea de a doua limbă de stat, nedeclarată, alături de română. Situaţia s-a schimbat după destrămarea imperiului sovietic. În 1991, R. Moldova şi-a revendicat suveranitatea şi independenţa, limba oficială urmând să câştige noi atribuţii pentru a exercita în societate funcţia principalului mijloc de comunicare la toate nivelurile. Iată de ce se impunea revizuirea urgentă a vechii legislaţii, racordarea ei la noile condiţii social-politice. Instituţiile de resort, specialiştii în domeniu au indicat asupra necesităţii de a modifica legislaţia. Au fost elaborate proiectele unor noi legi, au fost făcute propuneri privind legitimarea unui cadru juridic propice accelerării procesului de revigorare a climatului lingvistic afectat de presiunea îndelungată a limbii ruse. Întru asigurarea transpunerii în practică a legislaţiei lingvistice a fost creat, e drept, cu aproape trei ani întârziere, Departamentul de Stat al Limbilor, care, în câţiva ani, a reuşit să desfăşoare o activitate intensă în vederea promovării limbii de stat şi a introducerii alfabetului latin. Dar, odată cu venirea, în 1994, a agro-comuniştilor, legile despre limbă au fost abandonate şi Departamentul de Stat al Limbilor – lichidat. De altfel, a fost prima instituţie desfiinţată de către acea guvernare, în locul acesteia fondându-se un Departament al minorităţilor care avea în grijă starea limbii ruse. Tot în 1994, Parlamentul legiferează în Constituţie glotonimul „limba moldovenească”, neglijând în mod sfidător Declaraţia de Independenţă ce stipula: „R. Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile… privind decretarea limbii române ca limbă de stat”, precum şi opinia filologilor AŞM, a savanţilor romanişti şi românişti din întreaga lume, care şi-au expus argumentat poziţia în problema numelui  corect şi a locului limbii în societate. Interesul oficial faţă de chestiunea limbii s-a spulberat, guvernanţii aşternând vălul indiferenţei peste fiinţa naţiunii – limba. Astfel, calvarul limbii a durat încă aproape două decenii.

— Cât timp ar mai putea continua războiul limbii române din Basarabia?

— Acest război pervers, de multe ori camuflat şi ascuns de ochii lumii, va dura până când la guvernare vor veni forţe capabile să pună capăt acestei „bătălii” prin rostirea adevărurilor istorice, să ocrotească cu adevărat limba de stat, să asigure de jure şi de facto limbii noastre un statut privilegiat firesc, aşa cum îl are, de exemplu, limba franceză în Franţa, limba germană în Germania, limba bulgară în Bulgaria, limba rusă în Rusia.

— Ce putem face ca cei căzuţi pe câmpul de luptă în acest „război lingvistic” să nu fie uitaţi?

— Niciodată nu a contenit „războiul lingvistic” contra noastră şi nicicând nu vom afla numărul real al martirilor noştri. De la 28 iunie 1940 încoace s-au sacrificat sute şi mii de conaţionali pentru istoria noastră, pentru pământul nostru, pentru adevăr, dar şi pentru limba română. Mergeţi la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie şi veţi vedea, în cadrul expoziţiei „Destine încarcerate”, cum bieţii noştri basarabeni, deportaţi fără vină în Siberia scriau pe coajă de mesteacăn în ruseşte celor dragi rămaşi acasă, cum îşi plângeau morţii, tot în ruseşte, pentru că din lagărele de concentrare nu aveau dreptul să scrie un cuvânt în română. Era strict interzis, iar cel ce încerca să-şi spună durerea în alfabet latin, era învinuit că divulgă secretele statului sovietic. Niciun popor, în întreaga istorie a umanităţii, nu a pătimit aşa cum au pătimit basarabenii! Ce să facem ca să nu-i uităm pe cei răpuşi cu gândul la limba de-acasă? Să scriem o cronică, una detaliată despre martirii răstigniţi pentru ţară şi neam, pentru limba română. Ar trebui să avem un muzeu al limbii române care să arate lumii prin ce infern am trecut pentru a ne recăpăta încrederea în noi înşine, pentru a rezista şi a visa la alte timpuri.

— De altfel, cum e să fii ostaş pe acest câmp minat de pe frontul de luptă pentru limba română?

— Să judece alţii despre calitatea mea de ostaş al limbii române. Consider că toţi cei de la 1989, circa un milion de basarabeni, adunaţi pe 31 august la Chişinău, în PMAN, dar şi cei rămaşi la vatră –  ţin minte,  imediat după adoptarea alfabetului latin, am alergat la Casa Presei să împărtăşesc telefonic tatălui meu, aflat acasă la Hiliuţi, Râşcani, marea bucurie, iar el îmi telefona în acelaşi timp pentru acelaşi motiv – ca şi cei de la Chişinău, toţi erau adevăraţi ostaşi ai limbii române. Ca niciodată basarabenii s-au ridicat în apărarea limbii lor materne. Altfel ar fi pierit ca neam. Dar, cu regret, o parte dintre ei au căzut în luptele de pe Nistru, în 1992, alţii au fost „dezarmaţi” mai târziu, prin diferite „vicleşuguri”, alţii şi-au luat lumea-n cap şi au plecat unde i-au dus ochii. Sunt şi exemple de compromis iremediabil. Perioada care a urmat lui 1994 e una care verifică, aidoma unei foi de turnesol, demnitatea şi integritatea oricărui intelectual basarabean, dar, mai ales, ale unui filolog. Pentru că azi mulţi vociferează, doar să-şi acopere reprobabilele fapte de ieri-de alaltăieri, declarând în gura mare că vorbesc limba română şi că sunt mai români decât toţi românii. Ridicaţi colecţiile de ziare din ultimii opt ani, parcurgeţi interviurile depozitate la posturile de radio şi televiziune şi vă veţi convinge că oportuniştii, conjuncturiştii, demagogii au fost şi, cu părere de rău, au rămas în putere.

— Nu există luptă fără pierderi. Ce aţi pierdut dvs.  personal în această luptă pentru limba română?

— Încrederea în unii „camarazi de arme”, care s-au dovedit a fi fricoşi, laşi, făţarnici. Unii, cu statură de simbol, sunt de fapt nişte baloane umflate tot de noi, cei sinceri şi creduli. Am cultivat false mituri, care, de fapt, nu pun preţ pe demnitate, curaj, verticalitate, mândrie naţională, şi au în faţă doar interesul personal, banul. De dragul banului oportunistul îşi vinde şi fratele. Foarte puţini dintre noi înţeleg că doar o deplină sănătate morală ne poate mântui şi că mlaştina necinstei, a minciunii înghite şi pe cel mare şi pe cel mic, indiferent de ierarhiile sociale sau ştiinţifice. Ne lipseşte imens de mult rigoarea civică, nu avem curajul să ne asumăm destinul, alteori ticăloşia o dăm drept manevră de moment. Îi deplâng şi nu mă pot obişnui că nu-i am alături pe temerarii noştri cărturari, suflete nobile de adevăraţi eroi, cum au fost Ion Dumeniuk, Silviu Berejan, Grigore Vieru, Nicolae Corlăteanu, Eugeniu Coşeriu, Valeriu Rusu… Mi-au fost şi prieteni, şi pavăză, iată de ce durerea pierderii lor mă macină continuu.

— De ce ne place să credem că duşmanii limbii românii sunt… invizibili?

— Păi ştiu eu de ce! Duşmanul limbii române se află chiar în noi, în faptele noastre, mai exact, în lipsa lor, în caracterul iresponsabil şi meschin de abordare a problemelor limbii. Acest lucru este specific pentru foarte mulţi consângeni, de la vlădică la opincă. Suntem propriii noştri duşmani dacă nu conştientizăm că există un război permanent împotriva limbii române, care, de fapt, înseamnă război împotriva identităţii noastre şi că se fac încercări tot mai insistente şi mai făţişe de a ne tăia rădăcinile, îndepărtându-ne cât mai mult de limba noastră maternă.

— Cum au fost implicate serviciile de securitate în războiul contra  limbii române?

— „Firesc” şi cu amploare. Descurajând, intimidând şi chiar lichidând pe cei care au curajul să promoveze deschis adevărul despre limba română, despre trecutul şi prezentul nostru. Se consideră că nu a murit de moarte bună Ion şi Doina Aldea-Teodorivici, Ion Dumeniuk, Nicolae Costin, Ion Vatamanu, Gheorghe Ghimpu, Lidia Istrati, Grigore Vieru şi atâţia alţii. Personal, am simţit pe propria piele „strădania” serviciilor speciale, de a-mi domoli „avântul patriotic”. În 1995, după lansarea unui număr proaspăt al revistei „Limba Română”, la liceul „Mircea Eliade”, seara târziu, un glonte a nimerit „întâmplător” în geamul apartamentului nostru de la etajul patru, casa fiind situată aproape de MAI.

Cazul a fost cercetat de un „grup de specialişti”, care nu ştiau o iotă româneşte. Sigur că „incidentul” nu a mai fost elucidat, iar un bun cunoscut de la Interne, fost coleg de studii cu mine, după ce s-a documentat, mi-a mărturisit discret: „Este un avertisment. Ia aminte şi păzeşte-te!”.

Mai târziu, evident nu fără asentimentul „serviciilor”, s-a dat foc Casei Limbii Române, instituţia a fost profanată de trei ori, pe faţada ei fiind scrise cuvinte licenţioase, fiind desenat semnul svasticii, care se regăsea şi la sfârşitul cuvântului România scris pe perete. Făptaşii nu au mai fost descoperiţi nici azi. Tot prin „grija serviciilor”, în 2004, a fost organizată o campanie deşănţată de denigrare a subsemnatului şi a instituţiilor conduse de mine în presa aservită guvernării de atunci. În 2005, la CLR, „întâmplător” a fost descoperit un echipament de interceptare: două microfoane au fost depistate în biroul directorului şi al treilea în anticameră. Am avut, de asemenea, un lung proces de judecată, intentat revistei „Limba Română”, şi numai datorită unor oameni ai legii cu inimă de adevăraţi patrioţi am reuşit să salvez publicaţia de la un faliment sigur, planificat de guvernanţi. Şi azi, gândindu-mă la acele vremi – procesul a durat aproape doi ani (2002—2003) – îmi exprim gratitudinea faţă de judecătorii Boris Barcă, Aurica Us, Ana Nohai, Ion Ralea, şi, desigur, faţa de procurorul Boris Denis. Unii, ulterior, au fost propuşi pentru a fi distinşi cu ordine şi medalii, dar de fiecare dată erau excluşi din liste pentru ca au luat apărarea revistei „Limba Română”. Omniprezenţa  „serviciilor secrete” am resimţit-o şi în 2006, când mi s-au organizat mai multe controale inopinate la Casa Limbii Române şi la revista „Limba Română”. După ce am prezentat copiile tuturor actelor financiare pentru câţiva ani şi după ce am avut multe şi îndelungi „discuţii” cu reprezentanţii „Departamentului delicte transfrontaliere al MAI”, cu puţin înainte de sărbătorile de Paşti, am fost telefonat de către o persoană care, afirmând că face parte din echipa ce efectuează controlul, m-a anunţat că are să-mi comunice „o chestie reciproc avantajoasă”. Locul de întâlnire a fost fixat „La bunelul”, restaurant de pe strada Eminescu. La ora stabilită m-am întâlnit cu persoana interesată într-un separeu al instituţiei. După mai multe intimidări şi încercări de a mă convinge că mă paşte un pericol iminent şi că neregulile financiare chiar dacă lipsesc pot fi inventate, după o oră şi ceva de „prelucrare”, omul din faţa mea scoate permisul de angajat al serviciilor secrete şi îmi spune franc: „Am indicaţia de sus-sus să va invit să intraţi în serviciul nostru”. Îmi cunoştea biografia, ştia totul despre soţie şi copii. „Nu aveţi nici cetăţenia română”, a precizat convorbitorul meu (cu mari dificultăţi, cetăţenia română am dobândit-o abia la 29 iunie curent, zi pe care am aşteptat-o atâta amar de timp!). Având legături cu instituţiile de ştiinţă, de cultură, de învăţământ, eram, din punctul lor de vedere, omul necesar. Mi s-a spus de asemenea că odată acceptând „colaborarea” nu voi mai căuta bani pentru CLR şi pentru revista „Limba Română”. „Terţe persoane, insista omul cu ochi albaştri, se vor îngriji ca instituţiile să nu aibă nici un fel de probleme”. Este imposibil să descriu şocul în care mă aflam. Toate s-au produs cu o repeziciune uluitoare, încât nici nu realizam dacă e vis sau realitate. Insul cu „misiunea”, la un moment mi-a întins o foaie imaculată de hârtie pentru „cerere”. Probabil, s-a întâmplat ceva în mine, în subconştientul meu, că am izbucnit în râs, întrebându-l pe conlocutor: „Dar unde aţi fost până acum! De ce atât de târziu mă invitaţi «să-mi apăr patria»?”. Am solicitat un răgaz de 24 de ore, motivând, că, chipurile, trebuie sa chibzuiesc, pentru că, vezi bine, o decizie atât de importantă nu poate fi luată spontan. Am obţinut amânarea întrevederii pentru a doua zi, la ora 16.00. Sigur că cele 24 de ore au fost din infern: eram filat, telefoanele la serviciu, acasă şi mobilul erau ascultate. Aveam indicaţia să nu divulg nimănui propunerea SIS-ului. Am meditat îndelung cum să procedez pentru a nu-mi supăra „binevoitorii”. A doua zi, era vinerea Paştelui, ne-am întâlnit la locul şi la ora fixată şi după ce mi-au fost înşirate încă o dată avantajele colaborării, nemaiputând suporta „argumentele”, am declarat că nu pot da curs „invitaţiei”. Orice s-ar întâmpla. Am fost însă avertizat că investigaţiile vor continua şi că aş putea să regret refuzând „oferta”. I-am spus la despărţire „binevoitorului” meu că nimeni încă nu a murit din cauza unui control. Atmosfera era insuportabilă, şi întors acasă, am convenit cu soţia şi nepoata să mergem la Cantemir, la un coleg de universitate pentru a scăpa de supravegherea organelor. Dar, întrucât aveam programată de două săptămâni o revizie tehnică a maşinii, am mers, înainte de drum, să verific starea limuzinei, urmând ca într-o oră-două să pornim la drum. Tehnicianul, un rus, care a preluat maşina pentru examinare, într-un moment, îmi face semn să mă apropii. Îmi  arătă spre roata din faţă, dreapta. Abia mai târziu m-am dumerit că lipsesc două prizoane. Fără aceste „şuruburi” roata avea puţine şanse să reziste la viteză şi la hopurile drumurilor noastre …

— Cum explicaţi că în R. Moldova fiecare campanie politică aduce în prim-plan subiectul statalităţii limbii române şi cel al identităţii româneşti?

— Este un truc electoral din sorginte bolşevică şi face parte din arsenalul de mijloace care urmăresc anihilarea conştiinţei identitare româneşti. Or, de la 1812 încoace, populaţia băştinaşă a Basarabiei a fost supusă, prin cele mai diabolice metode politice, psihologice, religioase, economice – unui proces îndelung şi continuu de deznaţionalizare şi mancurtizare, scopul final fiind educarea, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, dar şi dincolo de acest fluviu, a unei populaţii care şi-a uitat rădăcinile, izvorul, obârşia. Există, aşadar, un segment de populaţie uşor manevrabil, care, dacă-i vorbeşti de limba română, el vede în faţă un fascist, un jandarm sau un şef de post gata să-l asuprească, iar dacă zici „limbă moldovenească”, alegătorul, copleşit de griji şi de nevoi, vede în faţa ochilor soldatul „eliberator” cu stea în frunte. Or, omul de rând ştie încă prea puţin despre importanţa ce au avut-o cei 22 de ani de viaţa în comun, pentru reanimarea noastră naţională, graţie cărui fapt am supravieţuit ca limbă şi ca neam; el a uitat sau nu ştie ce dramă a coborât peste Basarabia de la 1940 încoace. Basarabeanul e amnezic la realităţile crude din timpul sovieticilor, deoarece jumătate de secol i s-a inoculat că necazurile îi vin de peste Prut, iar fericirea de la Răsărit. Cu regret, procedeul de spălare a creierilor continuă şi azi, în aplicare fiind puse cele mai sofisticate şi cele mai neaşteptate mijloace de deznaţionalizare. Edificator în acest sens este proiectul Pasat, esenţa căruia a dezvăluit-o recent patriarhul moscovit Kiril, care declară că „Patriarhia rusă consideră Republica Moldova parte componentă a Sfintei Rusii, din punct de vedere spiritual, şi se roagă pentru ca orientarea politică a R. Moldova să ajute la păstrarea unităţii Sfintei Rusii”. E un fapt strigător la cer şi care nu mai reclamă comentarii.

— Din ce cauză în R. Moldova este sfidată încă limba română?

— Pentru că nu avem o legislaţie lingvistică, un cadru juridic adecvat, în măsură să condiţioneze utilizarea limbii de stat în spaţiul public. Deşi au trecut 21 de ani de la intrarea în vigoare a legilor despre limbă, perioadă suficientă ca toţi cetăţenii a R. Moldova să cunoască limba oficială a statului în care trăiesc de bună voie şi nesiliţi de nimeni, bucurându-se de toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, puţini dintre concetăţenii noştri conştientizează că au şi nişte obligaţiuni. Altfel cum se explică faptul că în unele instituţii, organizaţii, unităţi economice, întâlnim angajaţi care nu pot / nu vor să răspundă elementar la „Bună ziua!”. Când te adresezi în română se uită la tine ca la un marţian. Dacă alolingvii noştri ar dori să înveţe câte un cuvânt pe zi, unul singur, vocabularul încropit de ei timp de un an ar fi suficient pentru a vorbi în română cu puţinii moldoveni rătăciţi, de exemplu, prin bogatele magazine moderne din Chişinău, dar şi din oraşe şi centre raionale, făcute parcă pentru cei ce vorbesc doar rusa. Şi în acest context mă întreb cine e stăpânul acestor supermarketuri. Cum respectă patronul legile R. Moldova, de vreme ce una dintre ele, la vedere, cea lingvistică, e lesne de constatat că e neglijată abuziv. Cu părere de rău, repet, legislaţia lingvistică oferă, de fapt, şi limbii ruse avantaje şi privilegii ce afectează negativ rolul limbii române. Politicienii alogeni, susţinuţi de către o parte dintre guvernanţii moldoveni, dar şi invers, mai cu seamă în cei 8 ani de regim neocomunist, au reuşit să compromită noţiunea de limbă de stat, ca însemn definitoriu al independenţei şi suveranităţii R. Moldova, cultivând indiferenţă şi chiar aversiune faţă de limba noastră, apelând la un limbaj macaronic moldovnesc, împestriţat cu expresii şi cuvinte ruseşti; iată de ce alogenii, cei care conştientizează că e pentru confortul lor social, iar mai nou şi pentru relaţiile (studii, afaceri, turism, vizite etc.) cu România, vor să înveţe limba română şi nu moldovenească. Alogenii care trec pragul CLR se interesează de calitatea manualelor şi a casetelor utilizate şi recunosc doar materialul didactic de înaltă calitate. La sugestia unor audienţi am axat cursurile noastre pe excepţionalul manual Româna cu sau fără profesor semnat de distinsa clujeană Liana Pop. Alogenii, tot mai mulţi dintre ei, vor să însuşească o limbă literară având însemnele unei limbi de circulaţie europeană.

— Cu ce s-au soldat eforturile Casei Limbii Române de a instrui pe alolingvi la română?

— S-a mărit numărul celor care absolvind cursurile de limbă română s-au integrat în societate. Pentru ei limba română nu mai este o sperietoare, ci, dimpotrivă, un mijloc eficient de cunoaştere a tradiţiilor, culturii şi literaturii noastre. Or, după 1989 şi în special după 1991, societatea e în fond divizată în două lumi paralele: a băştinaşilor / românilor basarabeni şi a nevorbitorilor de limbă română. În această situaţie, menirea instituţiilor de învăţământ, de cultură e să spargă acest zid de neîncredere şi să creeze condiţii pentru afirmarea unui spirit cooperant şi tolerant. Acesta a fost şi unul din motivele deschiderii CLR. Noi nu ne-am propus obiective spectaculoase. Am dorit ca activitatea CLR să fie constantă, relevantă şi adecvată realităţii concrete în care trăim. Am mizat pe dialog şi cumpătare pentru că ne-am asumat trecutul, mai vechi şi mai nou, dar şi prezentul, inclusiv relativ la climatul lingvistic. De-a lungul anilor ne-am străduit să evităm războiul lingvistic, identitar. La CLR nu se face politică, cu atât mai mult, politică de partid, dar, cu regret, politicul ne-a ţinut permanent în vizorul său. Am supravieţuit pentru că am simţit totdeauna umărul prietenilor noştri, distinse personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice, care au fost şi sunt alături de noi în momentele de grea cumpănă şi de bucurie. Pe această cale aş vrea să exprim sentimente de sinceră şi profundă recunoştinţă, domnului Serafim Urecheanu, prim vicepreşedinte al Parlamentului, iar în 1998, primar general al capitalei, care a avut curajul să susţină pe toate căile un proiect „neconstituţional”, şi care avea, chipurile, în titulatură, denumirea limbii altui stat. Deşi admonestat de conducerea de atunci a R. Moldova, Serafim Urecheanu a sprijinit energic consolidarea poziţiei CLR, la fel procedând şi colegii săi, oameni de bună credinţă şi cu respect faţă de valorile noastre spirituale Mihai Furtună, Anatol Onceanu, Nina Stratulat, Igor Grosu, Ana Răileanu şi, de fapt, întreaga echipă a Primăriei. Împreună am demonstrat că limba română poate deveni un liant al societăţii şi nu un măr al discordiei. Sute şi mii de chişinăuieni care au însuşit româna la CLR trebuie să ştie că, şi în prezent, Primăria Chişinău condusă de Dorin Chirtoacă sprijina dorinţa lor de a deveni cetăţeni cu drepturi depline, fără complexe, într-o societate ce trebuie să fie dominată de valori europene, în care multilingvismul şi multiculturalitatea sunt principii reale de convieţuire.

— A meritat ca statul să investească în instruirea cetăţenilor alolingvi dacă până la urmă suntem aproape în acelaşi punct de la care am pornit în 1989?

— Fără îndoială că investiţiile au avut şi au un puternic impact social, cultural, dar şi politic. Alolingvii, fireşte, nu au datoria să schimbe starea limbii române. Dar, tot adevărat e că aceştia nu trebuie să devină o frână în calea renaşterii noastre. Altceva e că destinul limbii române în R. Moldova depinde în mod decisiv de moldovenii / românii-basarabeni. Ordine în casa fiinţei noastre care este limba română avem datoria noi să facem. E necesară, în context, mai multă responsabilitate şi implicare personală, mai multă angajare din partea tuturor cetăţenilor, dar în special a celor aflaţi în faţă. Politicieni, oameni de stat, lideri în domeniul culturii au sfânta misiune de a soluţiona nu numai probleme economice, dar şi spirituale. Un drum cu hopuri, un gard prăvălit, o casă dărăpănată, o curte învălmăşită de lucruri inutile denotă nu numai semnele unei economii precare, a unei penurii materiale, dar şi, probabil, înainte de toate, un dezechilibru moral, spiritual, o lipsă de cumpătare sufletească, şi, în definitiv, incertitudine identitară. Sunt convins că stăm pe loc, adică ne afundăm în mlaştina ignoranţei şi a sărăciei, pentru că societatea nu a reuşit încă să clarifice cine suntem şi care e drumul pe care trebuie să mergem. Limpezirea definitivă, odată şi pentru totdeauna şi pentru toată lumea, a factorilor identitari – economici, politici, sociali, inclusiv şi poate preferenţial al celui etnolingvistic, va determina regenerarea societăţii, va crea premise pentru edificarea unui viitor asumat de către fiecare cetăţean, indiferent de apartenenţa confesională, politică, etnică etc. Dacă vom conştientiza ce vrem şi care este vectorul real şi de durată al statului R. Moldova, vom reuşi lesne să găsim mijloacele şi oamenii care ne vor duce spre liman. Se vor înmulţi şi prietenii de peste hotare care vor susţine efortul nostru de a abandona îndoiala, neîncrederea în viitorul european al acestei palme de pământ. Atunci vor face cale întoarsă şi sutele de mii de basarabeni care au împânzit toate cele patru puncte cardinale. Echilibrul identitar în sens larg îi va aduna pe cei risipiţi în lume acasă la cei dragi, redându-le încrederea că şi în Moldova se poate trăi.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aneta grosu