VIDEO/„Am ieșit din iarnă cu 100 de lei. Nu am gaz, nu vreau să-l sponsorizez pe Putin”

În această iarnă, când gazul rusesc a fost folosit drept unealtă de șantaj, lemne de foc au fost greu de găsit, iar statul a încercat să acorde compensații populației, la sudul țării am întâlnit un meșteșugar care reușește să încălzească trei locuințe cu doar 100 de lei. E vorba despre Constantin Olteanu din satul Manta, Cahul.   

Am ajuns la Cahul la 1 februarie. În capitala de sud a republicii se înregistraseră 0°C. Zăpada depusă de ninsorile din zilele trecute scârțâia sub picioare. Fără mănuși și fără căciulă, reporterii ZdG se ghemuiau de frig. 

— Haideți la mine acasă să vă încălziți oleacă, ne îndeamnă Constantin Olteanu. 

— Căldura e scumpă acum, îi zicem noi. 

— Nu, nu-i scumpă. Eu am ieșit din această iarnă cu 100 de lei. Și încălzesc trei case, ne spune în replică Constantin Olteanu. 

Secretul ar consta într-o „mașinărie anumită” pe care o deține cahuleanul. 

Deși nu planificasem, nu am putut rata ocazia de a vedea „mașinăria care încălzește trei case cu doar 100 de lei”. 

„str. 40 ani fără drumuri”

Am pornit spre gospodăria lui Constantin Olteanu. Gospodăria acestuia se deosebește de celelalte case din mahala. Poarta și gardul acestuia sunt acoperite cu crengi, care în vară sunt plante verzi. 

„Vedeți cum e la lume – garduri din cotileț, ca la pușcărie. La mine e verdeață din plin. Să veniți voi vara să vedeți ce frumusețe”, ne povestește Constantin.

Scaunul din dreapta porții înfățișează tricolorul, la fel și peretele unei construcții ce dă în strada. 

„Așa-s eu, patriot – în suflet și în viață”, explică cahuleanul.

„Mai fac glume vecinii – cică dacă vin rușii, pe mine mă ridică primul. Să vină, fraților, să vină”, le răspunde acesta. Ne mai fură atenția și plăcuța cu denumirea străzii „str. 40 ANI FĂRĂ DRUMURI”.

Bărbatul spune că a confecționat-o chiar el și că aceasta se dedică „iubitorilor de comsomol și drumurilor bune”. 

„Am pornit de la 40 de ani ai comsomolului, adică 40 de ani fără drumuri. Am crescut în așa drumuri și cred că o să murim tot în așa drumuri înnămolite”, râde Constantin Olteanu. 

— Și când vom avea drumuri bune? îl întreb. 

— Peste 40 de ani, râde copios bărbatul și ne invită falnic în ograda sa. 

Așa cum ne fusese înțelegerea, am fost conduși mai întâi spre „mașinăria dătătoare de căldură”. E în grădină.  E vorba de un tocător de crengi, electric. Bărbatul ne spune că mereu s-a condus de intuiție cu privire la ce urmează să se întâmple, așa a dobândit multe în viață. 

„Eu nu am nevoie de compensații de la stat”

„Eu am văzut greutățile care o să vină de peste deal, adică înaintea tuturor am știut că o să fie greu și am cumpărat această mașină de tocat crengile. Am comandat-o acum șase ani din Polonia. Am dat 15 mii de lei pe ea”, ne spune bărbatul, după care ne explică și modul de funcționare a acesteia. 

„Alimentezi automobilul cu benzină de 100 de lei. Te duci prin pădurici și strângi crengi și le aduci acasă. Pe aici vâri crengile strânse, adică crengile intră aici. Noi, doi inși, o hrănim, eu cu un băiat, iar soția stă în partea aceasta și dă cu furca, că o iau și pe dânsa la lucru, că și ea se încălzește – să prețuiască căldura”, mai râde Constantin Olteanu.

Cu produsul obținut din tocarea crengilor acesta face focul în trei locuințe. 

„Încălzesc casa unde dorm și țin florile, încălzesc atelierul unde lucrez și chiar și sauna. Și așa în fiecare iarnă”, povestește bărbatul. 

„Eu n-am nevoie de compensații de la stat, nu cer de la nimeni nimic. Tot timpul m-am rugat un lucru – să nu mă încurce, să-mi dea voie să trăiesc normal, căci eu mă descurc în toate”, punctează acesta. 

În grădină, printre pomi, observăm și o plantație de răchită. 

„Era anul 1992 când am adus-o din România, pe bicicletă. M-am dus cu bicicleta până la Oancea. De la Oancea, cu ajutorul unor cunoscuți, am ajuns la Brăila. Și iată tocmai de la Brăila a răsărit în grădina mea”.

Răchita are un rol deosebit în atelierul de creație din ograda bărbatului.

„Este un material extraordinar. Când faci un fotoliu, o masă, niște scaune din răchită, se vede deodată. Materia primă e chiar la mine în grădină”, se laudă meșterul.

— Sunteți priceput, așa de felul dvs. 

— Așa olecuțică, nu tare, o tot face pe modestul Constantin Olteanu. 

Totuși, recunoaște că nu e văzut cu ochi buni de unii săteni. 

„Oameni ca mine, cu inițiativă, cu dorință de a schimba ceva, nu au trecere în societate. Cine are trecere la noi? Au trecere lingăii, fățarnicii, hoții, mincinoșii, aceștia au trecere, dar cei ca mine – nu”, zice bărbatul. 

„Nu am gaz, nu vreau să-l sponsorizez pe Putin”

Între grădină și curtea casei e cotlonul. 

„Eu pregătesc toată mâncarea la cotlon. Dar ce gust, ce miros are mâncarea făcută la cuptioruș – o mămăligă, un borș, o zeamă, se simte deodată. Nu am gaz și nici nu o să am, nu vreau să-l sponsorizez pe Putin”, mărturisește bărbatul. 

„Încă suntem o societate bolnavă, cu mentalitate ruso-sovietică. Mi-e ciudă că îmbătrânesc. Eram mai tânăr, aveam altă energie, altă putere, dar acum…”, zice cu părere de rău Constantin. 

Constantin Olteanu a renovat casa părintească, beneficiind de mai multe proiecte europene, dar i-a păstrat autenticitatea – acoperișul din stuf, pereții din lut și multe motive folclorice. 

„Mâinile sunt crescute de unde trebuie”, adaugă acesta. 

Șofer de profesie, participant la lichidarea avariei de la Cernobîl, în 1992 Constantin Olteanu a înțeles că sănătatea nu-l mai ține și a fost nevoit să-și schimbe ocupația. 

„În 1992 am lepădat tot și m-am axat pe meșteșugărit. Am avut și două mandate de consilier local, dar totuși pasiunea pentru creație a câștigat”, mărturisește bărbatul. 

„Mă descurc, doar mă rog să nu fiu încurcat”

Astăzi, Constantin Olteanu împletește din fibre vegetale: lozie, papură, stuf, răchită. În mâinile meșteșugarului fibrele devin coșulețe, mobilier, obiecte de uz casnic.  

„99% e muncă și doar 1% e darul de la Dumnezeu”, susține bărbatul. 

Când atingem subiectul prețurilor, face glume. 

— Care-s prețurile? 

— Depinde de cumpărător și de sufletul acestuia. Dacă vine cu mașina, produsul e mai scump. Dacă vine cu bicicleta, e mai ieftin.

În afară de cele menționate mai sus, confecționează și opinci. 

„Tocmai am trimis un sac de opinci la o mănăstire din România. Într-un an am avut comenzi pentru trei ansambluri de dansatori din România, Ucraina și Moldova. Într-o lună am confecționat peste 90 de opinci, ce-i drept, am avut și ajutor. Am chemat vreo cinci oameni de prin mahala la ajutor”, ne povestește bărbatul.

Nu a urmat o școală sau cursuri de împletit din fibre vegetale. Dragostea pentru meșteșugărit i se trage de la bunica. Și astăzi își mai amintește de tehnicile utilizate de ea și mereu improvizează. 

În saraiul de cândva Constantin Olteanu și-a amenajat propriul atelier de creație.

„E locul meu de suflet, de liniște, de împăcare”, menționează bărbatul.  

„Sistemul acela sovietic ne-a ucis simțul de întreprinzător, dar bine că s-a încheiat și ne putem descurca acum. Nu mor de foame. M-am descurcat atunci, mă descurc și acum, doar mă rog să nu fiu încurcat. Acum încă mai bine mă descurc decât înainte, căci nu trebuie să mă împart cu secretarul de colhoz, cu brigadierul, cu toată șantrapaua ceea”, punctează meșterul. 

„Firea plângăreață ni se trage de la președintele Snegur”

„Oamenii mereu se plâng. Se plângeau că ce o să facem fără colhoz, fără Uniunea Sovietică. Acum ne plângem că ce o să facem fără gazul rusesc. Eu nu am gaz și nici nu-mi trebuiește”, spune Constantin Olteanu. 

Firea omului plângăreț s-ar trage de la un fost președinte, mai glumește bărbatul. 

„Ni se trage de la Mircea Snegur. Snegur era președintele plângăreț, așa îi ziceau toți”, râde acesta. 

Casa părintească e împânzită de lucruri vechi: oale, ulcioare din lut, vase. Le-a strâns de unde a fost posibil. 

„Unele le-am găsit în pod la noi, altele – de pe la vecini, dar cele mai multe – de la gunoi. Iată așa suntem unii dintre noi – aruncăm trecutul la gunoi”, spune bărbatul cu regret. 

Într-o încăpere a casei sunt depozitate produsele finite, iar în alta – peste 50 de flori mari în ghiveciuri. Vara acestea sunt împrăștiate prin toată ograda. 

„Să ne lase rusul în pace, pe noi și pe ucraineni”

„Îmi place verdeața. Iubesc natura. Eu nu cred în Dumnezeu și Dumnezeu știe de aceasta. Eu mă închin în fața soarelui și în fața naturii – astea pe noi ne țin în viață, dar biserica s-a transformat în business”, spune bărbatul. 

Regretă că îmbătrânește, dar în clipele grele își găsește alinare, gândindu-se la nepoata sa, Damaris.

„Trag nădejde că o să vină nepoata mea din America acasă și ea va duce mai departe pasiunea și tradițiile noastre. Damaris are 14 ani. S-a născut aici, în Moldova, dar pe la patru ani părinții au luat-o în America. De atunci, mititica tot încearcă să se obișnuiască cu viața de acolo, dar așa și nu-i place. Vrea să se întoarcă acasă la bunici. Ei îi va rămâne toată gospodăria, toată bogăția mea”, spune Constantin cu mândrie. 

La întrebarea ce-și mai dorește de la viață, bărbatul răspunde:

„Sănătate. Să fiu sănătos și să ne lase rusul în pace, pe noi și pe ucraineni”. 

Nu ne-a lăsat să plecăm, până nu a smuls din noi promisiunea că ne revedem la vară, când ograda și grădina „e toată în floare”.