Dragalin Expres. Jurnal de călătorie. Patagonia chiliană
În Patagonia chiliană am venit din Antarctica. După impresiile de acolo credeam că vom avea o atitudine mai temperată față de ceea ce urma să vedem la Vest de munții Anzi. Chiar dacă pe partea de Est a lor, în Patagonia argentiniană vizitată în aceeași călătorie, am trăit cele mai puternice emoții. Totuși, faptul că exploram Patagonia pe ambele părți ale Anzilor Cordilieri, ne-a menținut atât curiozitatea, cât și elanul de a descoperi cât mai multe.
În Punta Arenas, oraș pe malul strâmtorii Magellan, am aterizat după masă, ceea ce ne-a lăsat timp doar pentru cină și o mică plimbare prin oraș. Ne-a plăcut. Cu o predilecție vădită pentru culorile aprinse, manifestată prin acoperișurile multicolore, arta stradală și decorurile restaurantelor și a buticurilor mici, Punta Arenas părea pregătită de aniversarea din acest an – jumătate de mileniu de când Magellan a trecut prin strâmtoarea care azi îi poartă numele. Din păcate, noi nu am avut timp pentru o plimbare cu vaporul pe strâmtoare și nici pentru pinguinii din regiune, care cum altfel s-ar fi putut numi, dacă nu magellanici?
A doua zi am pornit într-o mașină închiriată spre Puerto Natales, un orășel la vreo 200 km mai la Nord, de unde se deschid porțile spre Torres del Paine – parcul național pe care urma să-l vizităm în următoarele zile. Aș fi trecut peste descrierea orășelului, dar două lucruri mi-au atras o atenție sporită: vântul și un restaurant micuț, cu șapte mese si patru locuri la bar, dar cu un bucătar-șef absolut fantastic.
Puerto Natales este capitala provinciei Ultima Speranță. E greu să nu faci glume pe seama denumirii, care parcă ar sugera că nu-ți poți alege reședința în această regiune decât dacă ești disperat cu totul. Pe cât de frumoasă, pe atât de neîndurătoare, cu vânturi ce ating 150 km/oră, cu ierni lungi, puțini copaci și aceia încovoiați din cauza vânturilor, fără fructe și legume locale și cu terenuri de joacă pentru copii săpate în pământ pentru a-i proteja de vânt. Cu toate acestea, orașul este foarte plăcut, chiar dacă la 18 grade căldură ești nevoit să îmbraci scurtă din cauza vântului. Experiențele pe care nu le poți avea în aer liber sunt compensate cu cele din interior. Hotelurile și restaurantele au un decor simplu, dar stilat, iar bucătăria este pur si simplu fantastică. Atât micul dejun în hotel, cât și desertul la The Coffee Maker și, în special, cina la restaurantul meu preferat, Lenga, ar putea înscrie Puerto Natales în rândul destinațiilor gastronomice, dacă nu ar fi la capătul lumii. Dar așa cum Patagonia este o referință pentru ceva îndepărtat și exotic, doar cei curioși, care de obicei călătoresc mult pe jos și cu rucsacul în spate sunt beneficiarii acestor oferte minunate. Noi le-am savurat din plin.
La Lenga a trebuit să așteptăm o oră până s-a eliberat o masă. Decorul mai mult decât modest – pereții tapisați cu scânduri nefinisate și o laiță în fața barului, cu mese simple, neacoperite. Înainte de a prelua comanda, chelnerița ne-a întrebat numele și de unde venim, purtând o discuție ușoară despre cât de frumoasă este Patagonia. Am comandat pește și miel, cu scoici la aperitiv și desertul tradițional dulce de leche (lapte condensat fiert). Berea locală și un pisco sour – o băutură tradițională pe care atât Chile, cât și Peru pretind că au inventat-o – completau cina care nu se deosebea prea mult de altele din regiune decât prin faptul că bucătarul-șef, Rodrigo, s-a încăpățânat să fie altfel decât semenii lui. Nu doar prin faptul că gătește bine și decorează bucatele astfel încât acestea să fie opere de artă, dar pentru că are grijă ca experiența clienților la restaurantul lui să fie unică. Rodrigo ne-a servit personal bucatele, ne-a mulțumit pentru vizită, adresându-se la noi pe nume și a găsit cuvinte frumoase să ne spună despre Moldova. Dar cel mai important este că nu ne-a grăbit cu cina. Bucatele au fost aduse la intervale calculate așa ca să ajungă mereu exact la timp, fără grabă. La sfârșitul serii ne-a făcut cadou câte un pachețel de sare amestecată cu ierburi din regiune și ne-a promis că ne așteaptă cea mai frumoasă aventură.
Torres del Paine este cel mai vizitat parc din Patagonia chiliană, cu trasee populare care fac înconjurul lanțului de munți şi poartă acelaşi nume. Noi nu am avut timp pentru prea multe trasee, iar vântul ne-a scurtat şi intențiile cu care venisem. Chiar și după călătoria în Antarctica, vânturile din Patagonia au fost cele mai puternice din toată experiența noastră de călătorii, măsurând între 60 și 90km/oră în perioada când eram noi acolo. Puterea vântului este determinată atât de relieful plat, cât și de curenții de aer care vin dinspre Oceanul Pacific și nu întâlnesc obstacole în stepa patagoniană până nu se izbesc de munți. Puținii copaci și arbuști care cresc pe alocuri sunt încovoiați de puterea vântului și doar guanaco, cunoscute în alte regiuni ca lhama, par să nu fie deloc deranjate de vânt sau de turiștii care se tot opresc să le facă poze. Nu a fost ușor nici la volanul mașinii, terenul fiind muntos, drumurile înguste și vântul puternic. Am întâlnit și bicicliști, care înfruntau vântul cu atâta stoicism, încât nu puteam decât să le admirăm curajul. Schimbările climaterice din ultimii ani, care se produc cu o viteză alarmantă, influențează și fluxul de turiști. În fiecare an, un sfert de milion de oameni vizitează parcul și majoritatea dintre ei preferă să-l cutreiere pe jos sau cu bicicleta. Dar așa cum vânturile se întețesc cu fiecare an, devine tot mai dificil să planifici activități în aer liber.
Am reușit totuși să străbatem pe jos câteva trasee bine marcate și am fost delectați cu imagini extraordinar de frumoase. Revista National Geographic a clasificat Parcul Torres del Paine pe locul 5 printre cele mai frumoase locuri din lume, iar Trip Advisor l-a numit a 8-a minune naturală a lumii. Am fost și noi privilegiați să admirăm lacurile albastre și munții din granit alternat în straturi de ciocolată și vanilie, trăgându-ne sufletul lângă tufari de foc, numiți astfel din cauza florilor roșii ca focul.
Având mașină, am avut flexibilitatea să vizităm mai multe părți ale parcului. Am mers la Cascada Mare, unde sunt cele mai puternice vânturi din parc dar și unde poți vedea în zilele cu soare un curcubeu foarte pronunțat. Am mers la Lacul Grey, de unde am luat vaporul ca să ne apropiem de Ghețarul Grey. In fața acestor giganți din gheață care s-a acumulat de-a lungul veacurilor nu poți rămâne indiferent chiar și după ce ai vizitat Antarctica. Pe o insuliță mica de pe Lacul Pehoe era situat hotelul la care am stat. Răsăritul de soare din acel loc este unul incredibil de frumos și romantic. La ora dejunului nu era nimeni la restaurant, toată lumea era în vârful dealului de pe insulă, cu sărutul pe buze, salutând soarele. Vântul era nesuferit de intens, dar nu l-am simțit decât după ce soarele a intrat pe deplin în posesia zilei. Lacurile Sarmiento, Amarga, Nordenskjol, Laguna Azul cu flamingo și lebede cu gâtul negru, guanaco pe vârfuri de munte, condori plutind în aer – imagini cu care ne-am delectat în cele 4 zile petrecute în parc, pe care le vom păstra în memorie şi pe care le împărtășesc cu drag cu cititorii ZdG.
Torres del Paine, Chile Elena Dragalin, pentru ZdG
