• Bărbatul care bocea. Apel Public către consătenii mei din satul Batâr

    Bărbatul care bocea. Apel Public către consătenii mei din satul Batâr
    de
    vizualizări
    12 septembrie 2020 | 16:26

    Niciodată nu am scris public și nu am participat la dezbateri. Nu am făcut și nu voi recurge la aberații polemice. Când te ajunge cuțitul la os… atunci strigi, înjuri, plângi… Nu m-am gândit nicicând că familia mea, fratele și tatăl, verișoarele și alte neamuri, vor fi forțați să cedeze locul de trai, casa părintească, pentru a face loc să fie îngropate sicriele celor decedați, deși de mulți ani este un loc special destinat noului cimitir. Dar, pentru că acest loc este cultivat agrar în alte interese, s-a decis (sau se intenționează) extinderea cimitirului sub casa unui pensionar (nu o mai fi având mult de trăit) și a unui fost profesor școlar care, vremelnic, pentru a-și câștiga existența, a plecat la muncă peste hotare. Nu voi aduce aici detalii despre gravele încălcări sanitar-epidemiologice și a normelor de planificare urbanistică. Chiar sursele de apă, din care își potolesc setea un sfert dintre săteni, se află la 390, 70 și 25 de metri distanță de ultimul mormânt… Toate aceste încălcări sunt cunoscute celor care au inițiat extinderea cimitirului. Nu știu dacă sătenii sunt informați despre aceasta. Mă voi referi în special la aspectul moral și social al situației.

    Mulți dintre noi ne-am născut și am crescut în preajma cimitirului. În mahala, eram vreo 31 de copii, de 5-12 ani, pe care îi țin bine minte. Cam 12 dintre ei, printre care și eu, toți de-o vârstă, ne vedeam deseori prin cimitir. Eram obișnuiți cu cimitirul. Nici nu sesizam sentimente neobișnuite. Pe atunci, el era pentru noi loc de refugiu, de joacă, de cercetări stranii sau de groază. Uneori pășteam bobocii. Mama, răposata, ne trimitea la Motilica, la vale, dar nouă ni se părea departe și, de lene, coteam spre cimitir… Tot aici, de mici, participam la sărbătorile pascale. Împrumutând tradiția de la cei mari, de Blajini, făceam focul, arzând crengi uscate și oferind lumii cărbuni de jăratic pentru tămâiat. De pomană, primeam biscuiți și bomboane. Uneori câștigam și copeici, așa se numeau bănuții pe atunci. Oricine avea nevoie, lua jăratic, lăsând de pomană.

    Au trecut peste 40 de ani de atunci. În acest răstimp, cimitirul nu a beneficiat de niciun fel de servicii sanitare publice. De Blajini, la noi, la bunelul, dar și la vecini, se deschideau porțile, se pregătea o căldare cu apă, o cană curată, lavoarul se umplea cu apă, veceul se curăța și zeci de creștini din sutele prezente la cimitir se foloseau de ospitalitatea noastră.

    În vacanțele de vară, pe lângă văi, păduri și dealuri, ne jucam și în cimitir. Amintiri multe… Ne jucam în partea din vale, unde mai era loc liber. În lungime era atât cât ținea lățimea cimitirului, iar în lățime erau vreo 20 de metri până la ultimul mormânt. De Blajini, majoritatea sătenilor făceau aici împreună masa binecuvântată. Aici era și o groapă mare de nisip, în care ne jucam cu toții cu jucării meșterite de noi, construind drumuri, case, castele. Când ne jucam de-a ascunselea, ascunzișuri ne serveau tufele de liliac și copacii. Pietre pe morminte erau puține, așa că nu serveau de ascunziș. Citeam versurile îndurerate de pe morminte și le memoram ușor… Niciodată nu pășeam peste morminte, nu intram în locuri îngrădite, nu ne urcam pe cruci. Dacă pe vreun mormânt găseam bomboane, biscuiți sau niște copeici, de pomană, făceam semnul crucii, așa cum ne-a învățat mama, și le luam. Mai la deal de ultimele morminte, era o văgăună înspăimântătoare. Vârstnicii ne spuneau, speriindu-ne, că acolo fuge pământul și morții ies la suprafață, iar alături sunt înmormântați cei care au comis suicid sau crime. Pe crucile lor nu e voie să scrii numele, nimic. Într-adevăr, câteva cruci nu aveau inscripții, așa că povestea ni se părea reală, chiar dacă cruci fără nume erau sporadic în tot cimitirul, ocoleam mereu văgăuna misterioasă.

    Pe la începutul anilor 80, mă impresionase un bărbat care venea la cimitir. L-am memorat deoarece bocea în șoaptă la un mormânt. Plângea ca un copil pus în ungher, cu lacrimi secate demult, sughițând, trăgând aer în piept, răsufla tremurând și înghițind în sec. Am dat de el întâmplător. Bocea amar, dureros, cuprinzând cu brațul stâng obeliscul monumentului, iar cu mâna dreaptă, tremurândă, frământând pălăria… Nu mai auzisem bărbat bocind, credeam că bocesc doar femeile… Pe el l-am memorizat cu plâns amar și bocet pătrunzător, ascunzându-se de lume. Venea zile la rând, săptămână de săptămână, singur, timid. Venea și bocea… Eu, dacă toată vara alergam pe hudiță sau prin cimitir, cum îl auzeam, că îmi era suficient un sunet slab ca să-l recunosc, mă apropiam pe furiș și îl priveam de la distanță. Într-o zi, alergând printre cruci prin centrul cimitirului, eram gata să dau peste el. Mă oprisem în loc, cu respirația întretăiată. Mi-a tăiat de-a curmezișul calea, de parcă nu mă observase, continuându-și drumul spre mormânt. Statură mijlocie, fizic dens, fața plină de scârbă, arsă de soare, aproape chel, cu câteva fire de păr cărunt, cu pălăria în mână. Un bărbat bocind mi s-a părut straniu, neordinar. Despre bărbatul care bocește l-am întrebat pe taică meu – „Cine-i, ce se întâmplase?” – „Fiul său, tânăr, a fost ucis lângă club. E înmormântat acolo”, – îmi răspunse tata. Mai târziu, m-am apropiat de obelisc și am citit numele – Георге Телягэ (Gheorghe Teleagă), iar tatăl care îl bocea, după cum aflasem de la taică-meu, era Iacob Teleagă. Nu ne-am cunoscut niciodată, dar eu îl țin minte. Am mai văzut bărbați plângând, dar niciodată bocind.

    Totuși, cele mai groaznice evenimente erau înmormântările. De la primele lovituri de hârleț, când se săpa conturul gropii (1×2 metri). Uneori se săpa o groapă de două ori mai mică. Descopeream curiozități înfiorătoare pe care le scoteau groparii din adâncime. Oseminte, resturi de păr, dinți, resturi de încălțăminte… Nu-mi dau seama ce simțeau atunci groparii și la ce se gândesc, fiind la fundul gropii… În repetate rânduri am fost martor ocular la săpatul unei gropi, dar nu rezistam. Uneori eram alungați și, un timp, evitam vizitarea cimitirului.

    La înmormântări, chiar dacă nu știam cine-i răposatul, ne adunam toată mahalaua. Mama se înfiora când intrau steagurile în cimitir, dar se lua cu lucrul, iar noi priveam cu groază cum rudele se îneacă în lacrimi. Bocete tradiționale, plâns, leșinuri. Culmea îngrozitoare, care subconștient era așteptată, dar și blestemată de toată lumea, era când sicriul se închidea, „se punea capacul” și cu lovituri de ciocan de o rezonanță îngrozitoare, cuiele erau bătute unul după altul. Aici rudele, fiind ținute de mâni și de umeri de prieteni și de apropiați, boceau în gura mare – „ce fa-ceți?!!” – „mai lăsați-l oleacă!”. Mă trece rece prin spate, când îmi amintesc. Sicriul ținut bine cu brâiele de bărbați în putere era coborât încet, atingând bezna, pe veci. Fiecare arunca un pumn de țărână, ca un ultim omagiu adus răposatului, după care mormântul era complet astupat și împodobit de coroane. Era sfârșitul pentru cel adormit, dar nu și pentru cei vii.

    Nici să-mi treacă prin cap că emoțiile de atunci mi se vor întipări adânc în memorie și le voi purta cu mine toată viața. Vreau să uit, dar nu reușesc. Copiilor li se interzice să fie prezenți la înmormântări, deoarece trauma pe care o primesc la o înmormântare e pentru toată viața.

    Ori de câte ori revin acasă, trec pe lângă cimitir și memoria se reactivează.

    De obicei, lumea vizitează mormintele rudelor de vreo trei-cinci ori pe an. Cei de lângă cimitir sunt mereu alături. Câteva familii care locuiesc lângă cimitir au de îndurat tragediile și durerea până la nesimțire. Eu nu pot reda sentimentele și gândurile familiilor din fața Casei de Cultură care pot privi la cimitir numai din dosul casei de la o distanță de 70-50 de metri, dar sunt sigur că aud multe și fiecare se poate expune. Ce simt sau simțeau și cum trăiesc zi de zi familiile de la est de cimitir și cele de la nord-est? La ei tot cimitirul e ca în palmă. Emoțiile lor ar concura cu receptivitatea și emoțiile noastre și a verișoarelor mele care și-au petrecut copilăria într-un coșmar continuu, aflându-se la 20 de metri de cimitir, iar de pe prispă priveau înfiorător mormintele. Ți se strânge inima de durere când auzi cum trăiesc ele lângă cimitir, după ce a decedat tăticul lor, Alexei. Șezând pe prispă ambele, de trei și patru anișori, așteptând mămica care se întorcea de la mormântul lui tata, care se afla la doar 20 de metri de ele. Cum întra pe poartă, săreau în cale cu ochi mari o întrebau speriate „unde-i tăticu’? Am auzit cum l-ai strigat să vină? De ce nu vine? Nu te-a auzit?”… E îngrozitor dacă începi să răscolești amintirile…

    Un cimitir în fața casei, sub fereastră sau în grădină e o tortură nu doar pentru cei care locuim in preajmă, practic în cimitir. Dar și pentru cei care zilnic sau periodic trec pe lângă el. Vedem durere, tragedie și scârbă. Nici nu ne dăm seamă cum ne obișnuim cu toate fărădelegile și situațiile existente.. E o situație ce afectează grav sănătatea omului și îți creează o stare depresivă continuă. Aceasta o simt și o înțeleg doar cei care trăiesc lângă cimitir.

    Aveți grijă unul de altul cât sunteți vii. Planificați viața, nu moartea. O faceți pentru voi, pentru copii, pentru nepoți… În 20 de ani, se umple și bucățica de pământ pe care e fosta casă a răposatului bunel, Dumitru. Atunci ce faceți? Pe unii nu-i interesează ce va fi atunci, că nu vom mai exista. Dar alții? Expresia virală abstractă „cândva, odată, noi toți vom veni aici”, ar putea fi realizată la Batâr? Acolo, lumea nu se mută cu traiul, oameni buni. Priviți în ochii copiilor și nepoților voștri. Le transformați locul de trai într-un cimitir!

    De peste zece ani sunt plecat. Lucrez zilnic cu zeci de oameni. În ultimii doi ani, am consultat peste trei mii de pacienți cu diferite probleme de sănătate. Groaza cea mare e că oamenii care nu își schimbă modul de gândire și modul de viață nu se pot lecui nicicând. E atât de simplu să fii sănătos, dar, de obicei, oamenii aleg greșit drumul, care-i cel mai ușor, dar extrem de toxic. Și cea mai mare confruntare, practic o epuizare psihică e să convingi pacientul să meargă pe calea dreaptă. Oricum, Dumnezeu ne repartizează unde vrea el și nu unde merităm noi. Ce merităm noi și ce vom primi se speculează extrem de abuziv de către cei vii, dar mult depinde și de noi. Dacă îl ai pe Dumnezeu în suflet, niciodată nu vei trage cimitirul sub ferestrele celor vii.

    Când timpul va veni, aș dori să fie liniște. La o margine de pădure, între tei, salcâmi și brazi. Să bată vântul, foșnet de frunze. Accept și scrumul împrăștiat în vânt. Dar nicicum în cimitirul vechi, în groaza vecinilor, copiilor și trecătorilor ocazionali. În zgomotul tractoarelor și pe fundal de muzică de petreceri. Pe lumea cealaltă suntem toți împreună, chiar dacă mormintele ne sunt departe. Cimitirul este un loc de reflecție, liniște și tristețe. Respectarea canoanelor bisericești și comemorarea celor decedați ar fi bine să aibă loc în liniște și cu demnitate, la un loc sacru, dosit de gălăgia și de zgomotul cotidian.

    Cu mare îngrijorare pentru săteni și disperare pentru generațiile viitoare,

    Sergiu Danilov, născut în satul Batâr, raionul Cimișlia, acum stabilit în Germania

    P.S. Apelez la sătenii din satul Batâr să susțină deschiderea noului cimitir într-un loc destinat separat, dosit și liniștit și închiderea de urgență a cimitirului vechi care, de peste 30 de ani, este gestionat neregulamentar, contravine regulilor sanitar- epidemiologice, fiind neglijate normele tehnice de planificare urbanistică, ceea ce agravează grav viață oamenilor din nemijlocita apropiere, atât a copiilor, a tinerilor, cât și a vârstnicilor. Nu dorim ca vârstnicii să se gândească doar la moarte și la cimitirul din centrul satului, ca la o perspectivă mai bună. Cu cimitirul în fața ochilor, inconștient, îți scurtezi viața și te gândești la o singură perspectivă. Oare nu-i o sinucidere dorită inconștient?

    Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 1000 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web, ÎN LEAD, trebuie indicat și linkul direct către articolul preluat, iar în text, minim încă un hyperlink la sursa primară. Instituțiile de presă care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica sursa și autorul informației. Materialele de pe www.zdg.md sunt protejate de Legea 139 privind dreptul de autor și drepturile conexe, inclusiv de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Preluarea integrală a materialelor ZdG se poate realiza doar în condițiile unui acord prealabil cu redacția.

    Abonează-te pentru a fi la curent cu toate noutățile!

    Ziarul de Gardă. Singurul ziar de investigații din Republica Moldova. Abonează-te și tu! Abonează-te

    Covid-19: Numărul de noi infectări din Rusia depăşeşte 6 000 pentru a doua zi consecutiv

    Sâmbătă, 19 septembrie, Rusia a raportat 6 148 de noi cazuri de infectări cu coronavirus. Aceasta fiind pentru a doua zi consecutiv când numărul de infectări zilnice a depăşit valoarea de 6 000, transmite Agerp…
    Covid-19: Numărul de noi infectări din Rusia depăşeşte 6 000 pentru a doua zi consecutiv

    Peste 6900 de persoane au intrat în R. Moldova în ultimele 24 de ore. Informația privind situația la frontieră

    În ultimele 24 de ore, în punctele de trecere a frontierei fluxul de persoane a constituit 13 910 traversări. Pe sensul de intrare în Republica Moldova s-au înregistrat 6 911 traversări persoane, dintre care 3…
    Peste 6900 de persoane au intrat în R. Moldova în ultimele 24 de ore. Informația privind situația la frontieră

    Marea Britanie: Amendă de până la 10 000 de lire în cazul nerespectării carantinei

    Britanicii care nu vor respecta măsurile de autoizolare în cazul contaminării cu noul coronavirus vor fi pedepsiți cu o amendă de până la 10 000 de lire sterline (11 000 de euro), a anunțat sâmbătă, 19 septembr…
    Marea Britanie: Amendă de până la 10 000 de lire în cazul nerespectării carantinei

    Șaisprezece tineri și-au prezentat propriile soluții pentru reducerea corupției, în cadrul unui concurs de materiale video

    Plățile ilegale în învățământ, cadourile electorale, corupția în sistemul vamal și la acordarea permiselor de conducere sunt doar câteva dintre subiectele abordate de o serie de 16 video elaborate de tinerii ca…
    Șaisprezece tineri și-au prezentat propriile soluții pentru reducerea corupției, în cadrul unui concurs de materiale video

    Protest anti-măști în București. Medicii sunt îngrijorați: „E o lipsă de respect față de pacienți și personalul medical”

    Sute de persoane s-au strâns sâmbătă după-amiază în Piața Universității, dar și în Piața Victoriei din București ca să protesteze față de restricțiile impuse de autorități pentru limitarea răspândirii noului co…
    Protest anti-măști în București. Medicii sunt îngrijorați: „E o lipsă de respect față de pacienți și personalul medical”

    A fost dezvelită placa comemorativă Vladimir Curbet și inaugurată sala mică de repetiții a Baletului Național JOC

    În cadrul programului aniversar de 75 de ani de la fondarea Baletului Național JOC, astăzi, 19 septembrie, a fost dezvelită placa comemorativă Vladimir Curbet și inaugurată sala mică de repetiții a Baletului Na…
    A fost dezvelită placa comemorativă Vladimir Curbet și inaugurată sala mică de repetiții a Baletului Național JOC